Pentru nivelul lui Stephen King, cartea aceasta nu cred că se numără printre cele mai bune, dar nu te va dezamăgi. Lui King i-a venit ideea poveștii după ce a parcurs statistici despre numărul de copii din dispăruți în SUA și a aflat că puțini dintre ei sunt găsiți. Așa a ajuns să construiască povestea unui institut secret, din statul Maine (unde s-a născut și autorul), care răpea și sechestra copii cu puteri paranormale, pentru a-i folosi în experimente guvernamentale. “Institutul” are o atmosferă lugubră, dar nu depășește alte romane horror ale lui King. Personajele sunt bine conturate, dar cu asta ne-a obișnuit deja autorul american. Nu vei avea parte de prea multe scene de violență, dar e posibil să simți un pic durerile prin care trec copiii supuși unor teste menite să le sporească puterile.

“Necunoscuta din congelator” pornește de la simpla situație în care diverse personaje primesc prin poștă sau direct la ușă pachete cu părți din corpul unei femei. De data asta, Dinu Mănescu (zis “Milord”) are sarcina de a investiga crima. De la Mănescu și Harald Bălăcescu (diplomat), se ajunge la cel puțin 15 personaje principale și vreo 30 secundare. Așa că mi-am zis că e rost de luat notițe în timp ce citeam cartea autoarei românce. Am completat vreo 5 pagini de carnețel, cu săgeți, explicații, puncte-puncte și semne de exclamare. Împreună cu Panait căzuse de acord că era cel mai sucit dosar la care participaseră, original de la prima până la ultima pagină. Dinu, care la început intuise mult material parazitar, un stufăriș de fapte, implicați și implicații, fără relație vitală cu cazul în sine, părea în continuare surprins de mulțimea personajelor. Pînă cu vreo 30 de pagini înainte de final, ți se va părea că nu ai aflat nimic important. Apoi, asemeni romanelor “mistery” ale Agathei Christie, ți se va explica totul…

Nu zic că nu este o carte serioasă, dar poate fi folosită ca “tampon” între două cărți mai cu esență. Acest volumaș este un caleidoscop de fapte istorice mai puțin cunoscute, care pe timpuri ar fi fost potrivite pentru rubrica “Știați că?” din revistele de divertisment. Sunt tot felul de povești despre lideri și oameni celebri, dar și fapte curioase, din tot felul de domenii. Autorul a organizat pe subiecte povestioarele și fiecare capitol are un citat semnificativ. Aflăm din această carte despre oameni care au scăpat de moarte exact la fix, oameni care au avut fapte de bravură, curiozități din istorie (mai ales din secolul al XX-lea) ș.a.m.d. Alte povești ciudate: - Irena Sendler a fost o tînără care a scos clandestin din ghetoul evreiesc din Varșovia sute de copii, de obicei ascunși în pachete pe care le ținea sub braț; - Ota Benga a fost un pigmeu adus cu forța în Bronx, pentru a fi expus la grădina zoologică, fără să fie considerat om; - Albert Pierrepoint a fost cel mai experimentat călău din Marea Britanie; putea să spînzure două persoane în același timp; a fost scos la pensie din cauză că nu mai vedea bine și era cît pe ce să-l spînzure pe asistentul său. Mai sunt o mulțime de astfel de fapte anecdotice. Cartea este bună pentru că te face să cauți mai multe detalii online la fiecare dintre povești. Îți garantez că este un volum care te va lăsa des cu gura căscată!

Spre rușinea mea, este prima carte de Truman Capote pe care am citit-o și întîmplător este chiar primul lui roman, apărut în 1948, care l-a impus drept un scriitor de valoare. Prima creație a lui a apărut în 1945 și a fost o nuvelă. Recunosc că am avut un mic șoc cultural cînd m-am confruntat cu stilul autorului în “Alte glasuri, alte încăperi”. Este o carte în stil gotic, densă, plină de descrieri, rememorări, suprarealism, ocultism. Aceasta este ediția necenzurată a volumului care a fost de altfel ecranizat în 1995, în regia lui David Rocksavage, după ce fusese deja adaptat pentru teatru. Din ediția cenzurată apărută în timpul comunismului, au fost scoase mai multe paragrafe despre care s-a considerat că influențează în mod negativ cititorii sau care erau prea explicite despre anumite subiecte, precum sexualitatea. În “Alte glasuri, alte încăperi”, nimic nu este ce pare. Atmosfera oarecum bucolică a micului oraș este contrazisă de misterele ce-l pîndesc pe Joel. Dialogurile sunt cele mai fascinante și Randolph este cel care împletește cuvintele atît de profund încît vei simți nevoia să parcurgi unele pasaje din carte de mai multe ori.

În pavilionul 31 din lagărul Auschwitz-Birkenau, Dita Adlerova are o misiune extrem de importantă: trebuie să aibă grijă de 8 cărți, ceea ce reprezintă cea mai mică bibliotecă din lume. Cu ajutorul lor, dar și al altor cîtorva “cărți vii” (oameni care știu foarte bine pe de rost povești din diverse cărți), o mînă de profesori îi învață pe copiii din pavilionul familial 31 matematică, gramatică, geografie, muzică etc. Acest volum emoționant pornește de la fapte reale: Dita (acum Dita Kraus) a fost deportată la Auschwitz împreună cu părinții săi și a scăpat din lagăr în ianuarie 1945. Ea încă mai trăiește acum, are 90 de ani și o poftă de viață incredibilă. În mod ciudat, deși în carte este vorba despre cea mai mare mașinărie a morții inventată de oameni – lagărul Auschwitz, este un volum optimist. În ciuda oprimării, a privării de hrană și medicamente, în ciuda terorii constante, evreii deținuți acolo nu-și pierd speranța. Unii dintre ei se văd eliberați în 1945 de aliați. Asemeni unor cărți rupte pe care le repari, ei își încep o nouă viață în libertate.

Foarte tare prefața lui Mircea Cărtărescu! Sub aparența unui “comentariu literar”, acesta surprinde excelent esența colecției de povestiri a lui Cezar Paul-Bădescu. Vă las să savurați singuri explicația numelui Daniel Abagiu, deși cred că v-ați prins încă de la citirea titlului cărții 😀. Îmi plac povestirile din copilăriile comuniste ale autorilor cunoscuți, așa că mi-a plăcut și acest volum. La faptul că se evocă secvențe din epoca “de tristă amintire”, se adaugă umorul, ironia și sarcasmul lui Cezar Paul-Bădescu, care transformă cartea într-un “must read”. Autorul povestește diversele amintiri ca și cum s-ar fi întîmplat ieri. Daniel (Dănuț) este un băiat obișnuit, un pic dolofan, care se confruntă cu provocările specifice vîrstei, independent de regimul politic pe care-l traversează. De ce “tinerețe” la plural în titlu? Poate pentru că este vorba despre secvențe disparate, un mozaic al adolescenței lui Daniel. Acesta se maturizează treptat și se va uita înapoi la toate acele întîmplări intense cu un surîs pe chip. Merită să frunzăriți cartea, mai ales dacă sunteți născuți în anii ’70 – ’80 ai acelei epoci!

Îmi plac povestirile din copilăriile comuniste ale autorilor cunoscuți, așa că mi-a plăcut și acest volum. La faptul că se evocă secvențe din epoca “de tristă amintire”, se adaugă umorul, ironia și sarcasmul lui Cezar Paul-Bădescu, care transformă cartea într-un “must read”. De ce “tinerețe” la plural în titlu? Poate pentru că este vorba despre secvențe disparate, un mozaic al adolescenței lui Daniel. Acesta se maturizează treptat și se va uita înapoi la toate acele întîmplări intense cu un surîs pe chip. Merită să frunzăriți cartea, mai ales dacă sunteți născuți în anii ’70 – ’80 ai acelei epoci!

Nici nu vă imaginați cît de mult i-a luat micuțului prezervativ să demonstreze că este o metodă contraceptivă aproape perfectă! S-a lovit de moravurile vremurilor, de legile absurde, de gîndirea retrogradă a bisericii, de politicienii obtuzi, de familiile pudibonde, de lipsa educației în școli. Lista poate continua, în calea lui au fost o mulțime de obstacole. În mod amuzant, în calea lui, a prezervativului, un accesoriu menit să fie un obstacol… Beatrice Fontanel și Daniel Wolfromm ne poartă prin date istorice, anecdote, precizări legale și educație sexuală. Este o lectură agreabilă, în același timp educativă și amuzantă. Partea interesantă este că volumul are un format de buzunar, parcă pentru a fi în spiritul prezervativului în ambalaj îngust, special creat pentru blugii perioadei flower-power.

Cartea asta trebuie citită cît mai rapid, cursiv, fără pauze lungi. Nu poți citi nici una dintre cele șase povestiri și nuvele pe sărite, lăsînd cartea deoparte două sau mai multe zile. Altfel riști să ieși din atmosfera în care Raymond Chandler te introduce fără să-ți dai seama prin textele din Crimă de mântuială. Este un Los Angeles misterios, presărat cu mafioți, contrabandiști, ucigași cruzi. Prin acest univers întunecat, se strecoară detectivii lui Chandler: fără emoții sau negîndu-le, cu logică, îndemînare în mînuirea armelor și cunoștințe de autoapărare, cu patima beției, cu două costume ponosite în dulap, eventual cu o iubită incertă sau o logodnică mereu nemulțumită. Țineți cont de faptul că Chandler este considerat unul dintre pionierii literaturii polițiste americane moderne. Veți prinde stilul lui pe la a doua povestire: fraze ironice, propoziții uneori eliptice de anumite părți de vorbire, umor fin, aluzii. Personajele imaginate de autor exercită atracție, putere, mister. Le percepi ca pe niște oameni care au primit temporar puteri supranaturale, iar spre final îți dai seama că rămîn oameni și atît. Decorurile lui Chandler sunt schițate la început și apoi, cu ajutorul narațiunii, vezi mai bine în ce loc te afli. Poveștile lui sunt sincopate, te țin în priză, sunt alcătuite din scene cinematografice.

Lui King îi place să scrie ficțiune, dar recunoaște că e mîndru că a scris Misterul Regelui (Despre scris). Este o carte excelentă pentru cei care scriu literatură sau vor să facă asta în viitor. Nu este un manual, cel puțin nu în accepțiunea tradițională a termenului. Sfaturile lui King merg de la alegerea cuvintelor și a frazelor pînă la intrigă, personaje interesante și stabilirea ritmului general al creației. Prima parte a cărții este o încercare de autobiografie, cu o mulțime de ponturi despre cum să te faci cunoscut ca autor și cum să scrii atunci cînd mai ești implicat și în alte proiecte. Urmează partea stufoasă în care autorul explică modul în care scrie el și face o selecție a celor mai importante calități pe care trebuie să le posede scriitorul. În penultima parte, King povestește accidentul în detaliu și procesul de recuperare. Finalul cărții este ocupat de un fragment înainte și după rescriere și explicațiile despre modificările făcute.

Poveștile sunt foarte bine construite, dar parcă lipsește ceva, mai ales spre finalul lor. Truță construiește cu migală personaje și situații, dar am avut impresia că nu le lasă destulă libertate de acțiune, ci le obligă să urmeze un făgaș care nu e mereu cel potrivit pentru un deznodămînt surprinzător. La această impresie contribuie și lungile pagini de descriere istorică a modului în care s-a ajuns la situația din prezent. Pînă la urmă, nu vrei decît să parcurgi cît mai repede acele file, pentru a ajunge din nou la personajul principal, curios să citești dezvoltarea acțiunii. Aevum Aeternum este o povestire situată în anii 80. Ilarion, un radioamator, construiește tot felul de aparate din vînzarea cărora își cîștigă existența (de exemplu, decodoare TV pentru posturile bulgărești), dar are și propriile proiecte. Confuzia începe cînd i se transmite prin intermediul televizorului, dintr-o Românie a viitorului, să construiască un aparat deosebit, care va altera timpul iremediabil. Finalul ni-l înfățișează rapid pe Ilarion în mijlocul orașului în care toți îl urăsc pentru că i-a condamndat la nonexistență, într-o societate care nu poate avea prezent.

Este o carte greu de citit, de ce să vă mint… Sau poate așa a fost pentru mine, din cauza lipsei mele de lecturi dark fantasy. Este fascinantă perspectiva narațiunii: fiecare capitol este văzut prin ochii unui personaj, capitolele poartă numele personajelor. În timp ce am citit volumul lui Martin, am căutat cronici ale criticilor și ale cititorilor. Așa am aflat că autorul american are reputația că-și omoară personajele fără scupule. Hoarde de cititori își exprimă tristețea și chiar dezaprobarea față de aceste practici ale lui Martin. Ce dovadă mai clară doriți a faptului că personajele sunt atît de bine construite încît nu-i mai aparțin nici autorului, din moment ce cititorii le revendică?

Cartea vorbește despre drumul lui Augustin, un desenator surdomut, prin viața presărată de drame fizice și sufletești. Dramei interioare i se alătură cea a războiului. Lumea conacului de la Poiana este devastată de Al Doilea Război Mondial, eveniment care contribuie la maturizarea lui Augustin și care-l apropie întîmplător de Safta, fiica boierului. Se pare că autoarea a călătorit prin România în anii 80. A văzut Transilvania de pe bicicletă și a rămas impresionată de frumusețea locurilor și de oamenii încărcați de amintiri și de viață. Cu ajutorul unor prieteni și consultanți, Georgina Harding a pus cap la cap peisaje și personaje extrem de realiste. Nu pot să nu remarc însă un ușor aer idilic în unele descrieri, deloc supărător însă, pentru că se îmbină de minune cu acțiunea.

Suspans într-o carte a cărei acțiune se petrece la Paris, București, Viena, Cairo. Este o elegantă pendulare între trăirile interioare ale unui artist pe cale să se rateze și fuga după o mașinărie misterioasă despre care se spune că este cea mai puternică armă de luptă din lume. Cele peste 400 de pagini curg ușor, mai ales că autorul nu uită să relanseze acțiunea la sfîrșitul și la începutul fiecărui capitol, tehnică ce mi-a adus aminte puțin de seria Jocurile foamei. Alex nu mai are de ales și încearcă să se sinucidă. Chiar în ultima secundă în care se avîntă în plutirea spre liniile trenului, se întîmplă ceva care-i va schimba viața. Intră în posesia unui pachet ce conține un tablou. De acolo, lanțul de încurcături și de întîmplări țesute de personaje colorate. Andrei Călăraș este undeva la mijloc, are o scriitură politicoasă, fără excese, fără a vrea să frapeze. Nu te lasă fără explicații științifice, dar te avertizează cînd trece în tabăra conspirațiilor sau a speculațiilor. Construiește personaje credibile, dar destul de cuminți, oameni în care vei recunoaște și tu persoane tipice din jurul tău. Știe să dozeze suspansul și nu te enervează cu climaxuri trase de păr. Mi s-a părut însă că unele emoții sunt surprinse cu atenția unui inginer, mai puțin a unui scriitor prins în focul creației literare. De aici unele scene de flirt descrise cu stîngăcia unui licean sau decoruri calculate, dînd impresia că totul stă acolo unde-i e locul. Nu pot să nu remarc umorul fin al autorului, ironia și arta scrierii la persoana I – mereu mi s-a părut această metodă una foarte intimă.

Cartea 2001: Odiseea spațială a apărut în 1969, la cîteva luni după filmul lui Stanley Kubrick. Filmul și cartea pot fi judecate categoric separat. Cartea mi-a dat într-adevăr senzația de inițiere și de explorare ingenuă. Miile de fapte științifice prezentate de Clarke te însoțesc în narațiune ca un calculator personal extraperformant care știe orice-l întrebi, un fel de HAL 9000 la care putem avea acces indiferent de venituri. Întreb dacă autorul este om pentru că este un volum de date incredibil în spatele micuței cărți. Nu există scenă fără crearea unui fundal istoric, nici o afirmație nu rămîne motivată, cifrele sunt corelate, se face apel la cunoștințe din astronautică, fizică, inginerie, matematică, biologie, geologie etc.

Cartea 2001: Odiseea spațială a apărut în 1969, la cîteva luni după filmul lui Stanley Kubrick. Filmul și cartea pot fi judecate categoric separat. Cartea mi-a dat într-adevăr senzația de inițiere și de explorare ingenuă. Miile de fapte științifice prezentate de Clarke te însoțesc în narațiune ca un calculator personal extraperformant care știe orice-l întrebi, un fel de HAL 9000 la care putem avea acces indiferent de venituri. Întreb dacă autorul este om pentru că este un volum de date incredibil în spatele micuței cărți. Nu există scenă fără crearea unui fundal istoric, nici o afirmație nu rămîne motivată, cifrele sunt corelate, se face apel la cunoștințe din astronautică, fizică, inginerie, matematică, biologie, geologie etc.

Citești acestă scurtă carte și ai impresia că te afunzi. Autorul nu-ți dă speranțe, nu vrea să creeze un echilibru, ci constată că în istoria poporului român prea s-au adunat ghinioanele: - n-am știut cum sau cînd să-i ardem ca lumea pe otomani și i-am lăsat să ne schimbe în moduri care se văd și azi - am crezut în conducători tătuci providențiali - am ratat revenirea la monarhie, după comunism - am copiat constituții de la state care aveau așa constituția pentru că o meritau - nu ne-am revoltat împreună pentru a rezolva problema comună, ci ne-am luptat separat, pentru cauze meschine Tind să-i dau crezare lui Lucian Boia în ceea ce privește defectul cel mai important al românilor: complexul de inferioritate. El chiar face o paralelă între modul în care a intrat România în UE și intrarea Poloniei: noi ne-am milogit și ne-au acceptat deși nici acum nu îndeplinim o mulțime de standarde de bun simț, Polonia a negociat termenii pînă în ultimul moment, cu convingerea că UE nu poate exista fără Polonia.

Despre o istorie paralelă și despre diferențe culturale. În cartea Omul din castelul înalt de Philip K. Dick, războiul a fost cîștigat de Axa formata din Japonia imperială și Germania fascistă. Americanii sunt dominați economic de cele două puteri mondiale dar suferă și umilința de a fi dominați cultural de două popoare cu un trecut bogat în creație și filosofie. Acțiunea se petrece în anii 1960 și se desfășoară în cercuri politice, pe stradă dar și pe piața antichităților. Găsim în volum personaje diferite și colorate: un misionar japonez, un lucrător de artefacte, o instructoare de judo, industriași și politicieni. Peste toți planează umbra lui Hawthorne Abendsen, autorul cărții Lăcusta abia se tîrăște. Această carte este citită și citată de toate personajele într-un moment sau altul și conține o poveste halucinantă: războiul ar fi fost cîștigat de fapt de americani, iar conducătorii naziști ar fi fost judecați pentru crimă împotriva umanității! Abendsen este omul din castelul înalt, dar el se dovedește un om simplu, nu un răzvrătit nobil care s-a ferecat într-un palat indistructibil.

Dacă pentru unele noțiuni precum “chill out”, “ediții duminicale”, “fandoseli caritabile”, ai nevoie de un anumit background de cunoștințe, explicațiile pentru altele sunt de-a dreptul amuzante de la prima citire. De exemplu, Von Schönburg consideră jocul la loto inutil deoarece suma de bani cîștigată, oricît de mare ar fi, te-ar transforma într-un simplu bogat de mijloc care nu va putea trăi nici în cel mai mare lux dar nici nu va muri de foame.

Romanul Cianură pentru un surîs de Rodica Ojog-Brașoveanu are șase personaje principale, dacă nu-l punem la socoteală pe maiorul Cristescu. Unele rezistă pînă la sfîrșitul cărții, altele dispar din motive de… crimă. Spre deosebire de alte cărți, locotenentul Azimioară este mai puțin caracterizat, este o simplă umbră a lui Cristescu. Acest lucru este compensat printr-un portret desăvîrșit al Melaniei Lupu, venerabila doamnă frumoasă, delicată și foarte inteligentă. Șase oameni sunt nevoiți să locuiască împreună într-o vilă din Șos. Kiseleff. La un moment, ei descoperă o avere ascunsă în holul casei și se gîndesc să o valorifice pentru a-și urma visurile de-o viață.

Romanul Cianură pentru un surîs de Rodica Ojog-Brașoveanu are șase personaje principale, dacă nu-l punem la socoteală pe maiorul Cristescu. Unele rezistă pînă la sfîrșitul cărții, altele dispar din motive de… crimă. Spre deosebire de alte cărți, locotenentul Azimioară este mai puțin caracterizat, este o simplă umbră a lui Cristescu. Acest lucru este compensat printr-un portret desăvîrșit al Melaniei Lupu, venerabila doamnă frumoasă, delicată și foarte inteligentă. Șase oameni sunt nevoiți să locuiască împreună într-o vilă din Șos. Kiseleff. La un moment, ei descoperă o avere ascunsă în holul casei și se gîndesc să o valorifice pentru a-și urma visurile de-o viață.

Donald din Proiectul Rosie de Graeme Simsion are 39 de ani (spre sfîrșitul cărții va avea 40), este frumos, atletic, doctor la universitate. Gătește, îi plac vinurile bune, ascultă muzică aleasă. Se deplasează cu bicicleta aproape mereu prin oraș. Dar nu are parte de iubire. Nici o femeie nu poate sta cu el. Poate faptul că are unele ticuri și o inabilitate socială să fie problema? Poate programul lui calculat la minut în fiecare zi? Poate mesele standardizate care-l fac să cumpere aceleași ingrediente săptămînal? Unii ar spune că Don manifestă simptome ale sindromului Asperger: are o inteligență de nivelul geniului, este inovator, nu face aproape niciodată greșeli, învață foarte repede, este creativ, minuțios ș.a.m.d. El nu crede despre el acest lucru, consideră că nu există devieri de la normalitate, ci doar creiere care funcționează diferit. Iar creierul lui nu poate înțelege dragostea, adică o serie de reacții chimice în organism care-l pot determina pe un om să acționeze de multe ori ilogic, irațional, defectuos. Personajul principal al cărții crede că-și poate găsi o parteneră compatibilă inițiind un proiect de cercetare: Proiectul Soția. Cu ajutorul unui chestionar realizat după cele mai riguroase norme științifice, Don se pune pe căutat și elimină, una cîte una, femeile incompatibile. Ajunge să-și rafineze filtrul atît de mult încît își poate da seama din primele 40 de secunde dacă o femeie este bună pentru a-și petrece viața alături de el sau nu. Într-o zi, în laboratorul său de cercetare, intră Rosie.

Donald din Proiectul Rosie de Graeme Simsion are 39 de ani (spre sfîrșitul cărții va avea 40), este frumos, atletic, doctor la universitate. Gătește, îi plac vinurile bune, ascultă muzică aleasă. Se deplasează cu bicicleta aproape mereu prin oraș. Dar nu are parte de iubire. Nici o femeie nu poate sta cu el. Poate faptul că are unele ticuri și o inabilitate socială să fie problema? Poate programul lui calculat la minut în fiecare zi? Poate mesele standardizate care-l fac să cumpere aceleași ingrediente săptămînal? Unii ar spune că Don manifestă simptome ale sindromului Asperger: are o inteligență de nivelul geniului, este inovator, nu face aproape niciodată greșeli, învață foarte repede, este creativ, minuțios ș.a.m.d. El nu crede despre el acest lucru, consideră că nu există devieri de la normalitate, ci doar creiere care funcționează diferit. Iar creierul lui nu poate înțelege dragostea, adică o serie de reacții chimice în organism care-l pot determina pe un om să acționeze de multe ori ilogic, irațional, defectuos. Personajul principal al cărții crede că-și poate găsi o parteneră compatibilă inițiind un proiect de cercetare: Proiectul Soția. Cu ajutorul unui chestionar realizat după cele mai riguroase norme științifice, Don se pune pe căutat și elimină, una cîte una, femeile incompatibile. Ajunge să-și rafineze filtrul atît de mult încît își poate da seama din primele 40 de secunde dacă o femeie este bună pentru a-și petrece viața alături de el sau nu. Într-o zi, în laboratorul său de cercetare, intră Rosie.

Citind cartea lui Alexandru Mironov, mi-am adus aminte de perioada în care am scris pentru Știință pentru toți, o revistă de popularizare științifică, un proiect 100% românesc, dar inspirat, evident, de la cei mari din piață. Am trudit cu Toni Dumitru și echipa în așa fel încît să părem actuali lună de lună, să respectăm niște standarde jurnalistice și să dăm credit oamenilor de știință, autorilor străini și fotografilor specializați. Așa că înțeleg patima din glasul dlui Mironov. La el, este o pasiune care durează de zeci de ani. Autorul este un profesor și jurnalist de știință care a avut un singur țel și o singură metodă constantă: curiozitatea. A insuflat acest spirit generațiilor de tineri născuți în anii 70, dar este cunoscut de oameni din generații aflate la ani mulți distanță. Mironov este omul care aducea subiecte din alte lumi în reviste și la Televiziunea Română, care era așteptat pentru că era asociat cu noul, cu inițiativa și cu nararea științei. Volumul „Lumea-după-Google“ este o mică enciclopedie de subiecte de actualitate. Este un vals de la univers la conștiință, de la fizică la biologie, de la energii regenerabile la moduri în care putem stoca inteligența pe suporturi vii. Este o lectură agreabilă deoarece capitolele sunt variate și pentru că autorul are un stil colocvial care te îmbie la empatie, iar acest amestec literaro-științific te ajută să înțelegi mai bine o mulțime de noțiuni despre care aveai idei vagi.

Liiceanu spune în cartea “Dragul meu turnător” că securiștii își pierduseră conștiința: ateismul și rutina îi transformaseră în scribi dezumanizați. Obsesia de a intra în gîndurile unui cetățean și de a-l “locui” a dus la o secătuire a rolului Securității comuniste. Schizoidia se manifesta în cuplul turnător – ofițer de caz, în acordarea unor porecle celor urmăriți (“obiectivele”), în numirea aparaturii de ascultare “sursa Teofil” ș.a.m.d. Autorul a decis să scrie cartea după ce și-a consultat propriul dosar de urmărire, în urma cererii la CNSAS. Nu sunt lucruri extraordinare între copertele acestui dosar (cartea are o secțiune bogată de anexe), dar Liiceanu consideră că toți cei care au avut un dosar la Securitate ar trebui să vorbească despre asta sau să scrie.

Liiceanu spune în cartea “Dragul meu turnător” că securiștii își pierduseră conștiința: ateismul și rutina îi transformaseră în scribi dezumanizați. Obsesia de a intra în gîndurile unui cetățean și de a-l “locui” a dus la o secătuire a rolului Securității comuniste. Schizoidia se manifesta în cuplul turnător – ofițer de caz, în acordarea unor porecle celor urmăriți (“obiectivele”), în numirea aparaturii de ascultare “sursa Teofil” ș.a.m.d. Autorul a decis să scrie cartea după ce și-a consultat propriul dosar de urmărire, în urma cererii la CNSAS. Nu sunt lucruri extraordinare între copertele acestui dosar (cartea are o secțiune bogată de anexe), dar Liiceanu consideră că toți cei care au avut un dosar la Securitate ar trebui să vorbească despre asta sau să scrie.

Încep cu o concluzie: rar mi-a fost dat să citesc ceva mai profund și mai bine documentat despre un subiect delicat și misterios. Andrew Solomon a pus cap la cap peste 600 de pagini despre depresie, un subiect în care este implicat pentru că are această maladie de vreo 7 ani. A lucrat cam 5 ani la această carte, timp în care a avut căderi nervoase și reveniri. Depresia nu este doar tristețe, oboseală, lipsă de chef, dar conține aceste simptome. Depresia nu este deprimare. Nu este doar dorința de a fi singur cu gîndurile tale. Nu înseamnă numai lipsă de motivare. Este un sindrom care vine din cele mai vechi timpuri, despre care s-a mai scris dar despre care pare că nu se știe mai nimic. Avem nevoie de depresie? Are omul nevoie de atîta durere, în afara unei mici cantități care să-i semnaleze creierului că ceva este în neregulă la nivel fizic în organism? Cartea aceasta explorează subiectul în toate cotloanele. Prin cartea Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, un volum nominalizat la Pulitzer în anul apariției, avem în față o muncă titanică de documentare și o activitate susținută de redactare plină de sens și farmec. Andrew Solomon împletește admirabil confesiunea cu datele științifice și împarte subiectul în capitole bine delimitate. Cele mai frapante pasaje sunt, evident, cele în care autorul ni se dezvăluie complet: - Suferim alături de el cînd mama sa decide să se sinucidă asistat din cauza cancerului care nu mai poate fi înfrînt. - Îl urîm cînd ne povestește cum i-a rănit pe cei mai buni prieteni prin comportamentul său pe care el nu și-l putea explica. - Ne dezgustă cînd spune cum a încercat să ia HIV prin relații sexuale cu necunoscuți fără căpătîi, noaptea, în parcuri, din dorința de a-și pune capăt zilelor printr-o boală vizibilă pe corp. - Îl invidiem pentru că are atîtea resurse materiale la dispoziție și le „irosește“ pe psihoterapii, călătorii inițiatice și o tonă de medicamente. Autorul spune că din responsabilitate socială. I s-a părut de datoria lui să împărtășească din senzațiile, chinurile și bucuriile sale și să le transmită cititorilor un mesaj simplu: nu pierdeți acel timp cît sunteți în depresie! Da, este groaznic, nu ai răspunsuri de cele mai multe ori, te urăști și te izolezi, aștepți să treacă, dar, în tot acest timp, încearcă să faci ceva. Timpul acela nu se mai întoarce! Mi se pare incredibil că au trecut 13 ani de la apariție pînă cînd o editură românească a decis să traducă și să publice volumul, în timp ce în alte țări traducerile au apărut imediat după publicarea în engleză. Asta demonstrează cît de puțin important este încă în România să vorbești despre și să analizezi depresia. Să o bagi în seamă, în fond. Dar pentru toate este un început, chiar dacă suntem deja în secolul XXI. Interes există, ca dovadă stocul epuizat al cărții la editură, la data publicării acestui articol. Autorul spune că un depresiv care scapă de angoasă devine un om mai bun, dacă avea și înainte un caracter bun. Își descoperă sentimente noi și i se amplifică cele existente. Poate fi un om mai empatic, un partener de viață mai iubitor, o persoană mai eficientă profesional. Episoadele depresive pot reveni. Dar, atunci cînd sunt „afară“ din acea stare, depresivii încearcă să-și folosească acea experiență pentru a-și face viața mai bogată și mai frumoasă.

Un singur cer deasupra lor este o colecție de povestiri, unele mai curînd schițe, inspirate din lumea cenușie și alambicată a comunismului sau despre cazuri documentate din acele vremuri. Cartea urmărește cronologic instalarea regimului comunist în România, evoluția lui teribilă și ajunge la destrămarea „epocii de aur“ și la Revoluția din decembrie 1989. Ruxandra Cesereanu pictează în cuvinte caractere puternice, dezvăluie scene de viață cunoscute de cititorii din anumite generații, ne plimbă prin cei 45 de ani de teroare, foame și chin. Proza curge lin pînă aproape de mijlocul cărții cînd mi s-a părut că autoarea trece la un stil mai liric și la un ton ceva mai deprimat. M-am bucurat să regăsesc însă în volum scene familiare, tipuri de personaje autentice și mai ales un mod plăcut din punct de vedere literar de a dezvălui gîndurile protagoniștilor. Ca indiciu, aproape toate textele poartă numele personajelor principale.

Un singur cer deasupra lor este o colecție de povestiri, unele mai curînd schițe, inspirate din lumea cenușie și alambicată a comunismului sau despre cazuri documentate din acele vremuri. Cartea urmărește cronologic instalarea regimului comunist în România, evoluția lui teribilă și ajunge la destrămarea „epocii de aur“ și la Revoluția din decembrie 1989. Ruxandra Cesereanu pictează în cuvinte caractere puternice, dezvăluie scene de viață cunoscute de cititorii din anumite generații, ne plimbă prin cei 45 de ani de teroare, foame și chin. Proza curge lin pînă aproape de mijlocul cărții cînd mi s-a părut că autoarea trece la un stil mai liric și la un ton ceva mai deprimat. M-am bucurat să regăsesc însă în volum scene familiare, tipuri de personaje autentice și mai ales un mod plăcut din punct de vedere literar de a dezvălui gîndurile protagoniștilor. Ca indiciu, aproape toate textele poartă numele personajelor principale.

Să fii o babă comunistă înseamnă să fii exclus, desconsiderat și ironizat. Înseamnă să nu fii adaptat democrației originale aduse de domnul Iliescu în România, după Revoluția din decembrie 1989. Mai înseamnă să consideri că acum „e de toate“ dar „nu e bani“, pe cînd „înainte“ erau bani și nu prea aveai ce face cu ei, așa că-ți puteai permite excese de tipul concediilor prelungite în fiecare an. Emilia Apostoae își pune totuși întrebarea existențială, spre finalul cărții Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu: oare este o nostalgică a regimului comunist? Nu are încă un răspuns, așa că va sta acasă la primele alegeri libere din mai 90. Cine știe, poate ar fi fost bine ca mai mulți ca Emilia să fi stat acasă atunci… Este povestea pe trei planuri a unei femei simple, care și-a îndeplinit visul: să plece de la țară, acolo unde… acolo unde trebuia să muncească, pentru a ajunge la oraș, acolo unde… muncește. Dar vrea să scape de la tasat bălegarul la lumea trepidantă a urbei socialiste. Un plan este rezervat copilăriei ei, altul trecutului ei la oraș și al treilea prezentului post-decembrist. În acest prezent, o conversație la telefon cu fiica ei din Canada o determină să-și ofere o definiție a comunistului.

Dragoste n-are plural este o cărticică de poezii. Sunt 38 de creații, cu titluri atent alese, excepție făcînd două dintre ele, care nu au titluri marcate la nivel grafic. Încă de la început mi-au plăcut paginarea, ilustrațiile (de Andra Iulia Margină) și design-ul. Culmea e că acestea merg mînă în mînă cu versurile.

Cartea „Pas cu pas“ de Klaus Iohannis ar putea fi catalogată drept o carte motivațională și inspirațională. Dacă ar fi să nu folosesc însă cuvinte mari, aș spune că este pur și simplu un text optimist. Volumul vorbește despre o parte din viața unui om: copilăria, educația, ascensiunea pe scena civică și politică. Textul este ușor de parcurs, pentru că urmează stilul molcom cu care ne-a obișnuit Iohannis. Frazele sunt scurte, informative, fără prea multă emoție, aproape matematic construite. Capitolele cărții nu sunt neapărat cronologice, ci tematice, deci nu putem spune că este neapărat o autobiografie. Intertitlurile sunt adesea reveniri asupra unor teme dragi autorului.

Nu știu cît de „secret“ a fost jurnalul lui Gheorghe Leahu, dar autorul a avut mare curaj scriind pe ascuns aceste texte. În carte se observă revolta interioară a omului, neputința de a putea asigura familiei un trai confortabil. Se vorbește mult în volum despre lipsa mîncării de calitate bună, despre cozile imense la produse de larg consum precum pasta de dinți și hîrtia igienică, despre obligația de a lucra în zilele de odihnă sau declarate libere de stat. Te-ai aștepta de la un intelectual să nu fie preocupat de astfel de aspecte telurice ale vieții, dar adevărul este că nu puteai rezista atunci la nesfîrșit. Gheorghe Leahu a încredințat jurnalului frustrările sale, dar cartea are valoare mai ales datorită observațiilor despre planurile de urbanism din acea vreme, arhitectura adoptată de Ceaușescu, „primul arhitect al țării“, demolările sadice și reconstruirile haotice.

Desigur, pare un viitor sumbru cel din 2022, în care președintele Franței este un musulman și guvernele din Marea Britanie, Germania, Belgia și Olanda sunt dominate de partide musulmane și în care Marocul este în UE și Algeria și Tunisia negociază pentru intrarea în UE. Dar, în controversata carte “Soumission”, Michel Houellebecq îmbracă totul într-o teorie destul de credibilă și bine fundamentată pe argumente de ordin istoric, politic și social (ficționale, desigur, dar pornind de la fapte reale). Cartea a apărut la doar două zile după atentatul din Franța. Mașinăria de marketing s-a pus aproape singură în mișcare și volumul era deja în topul vînzărilor de la Amazon.fr. Autorul a declarat după atentat că suspendă planul de promovare a cărții, în semn de respect. Dar nici nu mai este nevoie de promovare, profitul a fost deja atins în doar trei zile.

Aurora (naratoarea), Ana, Iulia, Zina, Radu şi Cristian s-au cunoscut la Istanbul și au păstrat legătura la București. Ei au format un grup de psihodramă, după modelul instituit de americanul (născut la București în 1889) Jacob Levy Moreno. Locul lor de întîlnire predilect este Lăptăria lui Enache, un club pe care nu l-am cunoscut îndeajuns încît să mă regăsesc în atmosfera descrisă în carte. Naratoarea este o profesoară de geografie pasionată de psihologie și interesată de emoționalul care transpare la cei din jurul ei. De aici observațiile la adresa trecătorilor, a celor care frecventează Lăptăria, a călătorilor din metrou etc. Aurora pare o persoană sensibilă, atentă la mediu, puțin dezamăgită de societatea post-decembristă, cu aspirații și cu așteptări mari de la persoana iubită, de la colegi, de la prieteni.

Elsie Bovary este o vacă și ea vrea să ajungă în India, unde vacile sunt respectate și nu sunt tăiate de către oameni pentru a fi mîncate. Shalom este un porc proaspăt convertit la iudaism și el vrea să ajungă în Israel unde, evident, porcii nu sunt tăiați pentru că nu sunt mîncați. Tom este un curcan care poate folosi un iPhone cu ciocul și el vrea să ajungă în… Turkey, acolo unde nu există Thanksgiving. Iar povestea lor a fost scrisă de Fox. David Duchovny, fostul Fox Mulder din „Dosarele X“ s-a jucat puțin cu literele și cuvintele în cartea Holy Cow, apărută în februarie 2015, și eu cred că i-a ieșit bine.

Elsie Bovary este o vacă și ea vrea să ajungă în India, unde vacile sunt respectate și nu sunt tăiate de către oameni pentru a fi mîncate. Shalom este un porc proaspăt convertit la iudaism și el vrea să ajungă în Israel unde, evident, porcii nu sunt tăiați pentru că nu sunt mîncați. Tom este un curcan care poate folosi un iPhone cu ciocul și el vrea să ajungă în… Turkey, acolo unde nu există Thanksgiving. Iar povestea lor a fost scrisă de Fox. David Duchovny, fostul Fox Mulder din „Dosarele X“ s-a jucat puțin cu literele și cuvintele în cartea Holy Cow, apărută în februarie 2015, și eu cred că i-a ieșit bine.

Omul nostru din roman pleacă din Sud pentru a-și încerca norocul în Nordul considerat avangardist în perioada post-sclavagistă a anilor ’20 – ’50. În copilărie, este umilit, în adolescență este nevoit să abandoneze școala, acuzat pe nedrept de o ofensă adusă unui alb. Ajuns la New York, bate la ușa a 7 presupuși oameni sus-puși, avînd în geantă 7 scrisori de recomandare sigilate, scrise de directorul școlii. Abia la a 7-a încercare cineva catadicsește să stea de vorbă cu el. Drumurile prin oraș, pe la diverse sedii de firme și birouri particulare, mi-a adus aminte de filmul „Pursuit of Happyness“, unde un comis-voiajor își cară prin metropolă fiul și un aparat pe care încearcă să-l vîndă. Debusolat dar fără să-și fi pierdut speranța, personajul principal ajunge să aibă vreo două ocupații pînă cînd este racolat de Frăție, o organizație misterioasă mixtă din punct de vedere rasial. Omul nostru simte că are o chemare pentru discursuri publice care să însuflețească audiența, dar treptat își dă seama că Frăția nu este cu nimic diferită de societatea care-i administrase cîteva lovituri pînă atunci. Încearcă să se refugieze în cîteva relații personale, dar conflictele interrasiale se întețesc și este luat de tăvălugul violenței de stradă. Deși romanul are un deznodămînt optimist, istoria de după această carte (apărută în 1952) a dovedit că lucrurile nu s-au îmbunătățit foarte mult în SUA și în lume. Este o carte scrisă într-un ritm alert, în care scenele se succed cu repeziciune. Autorul nu ne lasă să respirăm, ne duce de la un conflict la altul și nu ne lasă să ne „odihnim“ decît rar, printr-un monolog al personajului principal, un discurs interior al acestuia sau o descriere a unui loc nou. De altfel, aproape fiecare capitol începe cu o descriere, tehnică excelentă pentru ca autorul să scape de această „povară“ și a-și lăsa cititorii să se concentreze pe acțiune.

Textul mi s-a părut o combinație irezistibilă de roman de capă și spadă, poveste cu pirați și comori, aventură exotică și comedie romantică. Cartea „Dacă citești asta înseamnă că am murit“ de Andrew Nicoll este puternic vizuală, te face să plonjezi într-o lume presărată cu personaje pitorești, care se implică voluntar în încurcături amuzante și tensionate. Narațiunea este inspirată de unele fapte reale: a existat un Otto Witte și a susținut sus și tare ani întregi că el a revendicat tronul Albaniei la un moment dat și a fost încoronat, totul grație faptului că semăna fizic cu viitorul adevărat rege. Spusele lui n-au putut fi dovedite niciodată, dar asta nu l-a împiedicat să-și pună pe piatra de mormînt mențiunea „Fost rege al Albaniei“.

Volumul este fragmentar. Probabil autorul a pus cap la cap notițe adunate de-a lungul timpului. Nu există o coerență literară, confesiunile sunt mai curînd legate de nume de persoane decît de întîmplări. Partea cea mai consistentă este cea a amintirilor din închisoare, unde a stat trei ani și două luni, pentru acuzația de fraudă și înșelăciune. La un moment dat, textul devine copleșitor din cauza cantității mari de informații disparate și de substantive proprii. Gheorghe Florescu a făcut o grămadă de compromisuri în perioada comunistă, ca să-i meargă afacerea și m-a surprins citind cartea că nu judecă foarte tare acel sistem de care a profitat.

Practic, volumul are trei fațete: filosofia WordPress și elementele care i-au conferit succesul, stilul de muncă de la distanță adoptat de Automattic și considerațiile teoretice privind managementul unei companii în continuă dezvoltare. Deci, avem de toate pentru toți în această carte cu suflu tineresc!

Cartea este apăsătoare, în primul rînd prin subiect: într-o lume post-apocaliptică, tot mai mulți americani sunt nevoiți să emigreze spre „cealaltă Americă“, spre est. Nu ni se explică prea clar niciodată în text în ce a constat catastrofa și nici nu se pomenește numele de Europa al tărîmului speranței. Știm doar că acum lumea a fost lăsată pradă catastrofelor naturale (cu una dintre ele începe cartea) și că molima a revenit. Cînd Margaret, personajul principal, ajunge pe Arcă, aflăm că administratorii acesteia disprețuiesc metalul, deoarece ei cred că acesta este motivul pentru care tărîmul american a decăzut.

Peter Molloy a adunat mărturii de la oameni politici, artiști, sportivi, scriitori, din țările comuniste. Din România, avem povești de la Andrei Duban, Divertis, Phoenix, Vasile Paraschiv, Dan Voinea ș.a. La mijlocul cărții, există cîteva pagini color cu fotografiile celor intervievați și aici este surprinzător faptul că parcă și trăsăturile fizice ale celor care au trăit și/sau suferit în comunism sunt asemănătoare.

Am avut tot timpul impresia că această carte a fost editată puternic. Stilul este mai cizelat, totul pică acolo unde trebuie, frazele sunt mai aromonioase. În plus, sunt unele imagini care în mod evident nu-l caracterizează pe taciturnul Iohannis: am zîmbit, de exemplu, cînd autorul spune că-i vede pe studenți așezați pe treptele Universității din Craiova și se gîndește chiar atunci la viitorul tinerilor din România. Vă dau însă o veste proastă: avem un președinte căruia nu-i place dialogul, cel puțin nu mediat.

După ce citești cîteva sute de pagini din cele peste 1.300 ale trilogiei 1Q84 de Haruki Murakami, te întrebi de ce a trebuit autorul să impună un ritm atît de lent al poveștii și de ce oferă detalii atît de rar pe parcursul acțiunii. De fapt, abia spre final îți dai seama că ai construit, în calitate de cititor, un imens puzzle al imaginației, filosofiei și culturii pop. Tocmai dimensiunea mare a romanului îți permite să zăbovești asupra fiecărui personaj și gest pentru a înțelege cu adevărat acțiunea.

După ce citești cîteva sute de pagini din cele peste 1.300 ale trilogiei 1Q84 de Haruki Murakami, te întrebi de ce a trebuit autorul să impună un ritm atît de lent al poveștii și de ce oferă detalii atît de rar pe parcursul acțiunii. De fapt, abia spre final îți dai seama că ai construit, în calitate de cititor, un imens puzzle al imaginației, filosofiei și culturii pop. Tocmai dimensiunea mare a romanului îți permite să zăbovești asupra fiecărui personaj și gest pentru a înțelege cu adevărat acțiunea.

După ce citești cîteva sute de pagini din cele peste 1.300 ale trilogiei 1Q84 de Haruki Murakami, te întrebi de ce a trebuit autorul să impună un ritm atît de lent al poveștii și de ce oferă detalii atît de rar pe parcursul acțiunii. De fapt, abia spre final îți dai seama că ai construit, în calitate de cititor, un imens puzzle al imaginației, filosofiei și culturii pop. Tocmai dimensiunea mare a romanului îți permite să zăbovești asupra fiecărui personaj și gest pentru a înțelege cu adevărat acțiunea.

Săftoiu spune despre Băsescu un lucru care ea consideră că-l definește: el nu vedea calitățile oamenilor, dar le exploata defectele. A fost un președinte frustrat, complexat de lipsa de educație, cultură și diplomație. Autoarei îi sar în ajutor limbajul ei extrem de cizelat, apelarea la autori de cărți de teorie politică și filosofie și faptul că românii s-au săturat de Băsescu pînă peste cap, încît nu mai sunt capabili să-i vadă vreo calitate acum, dacă aceasta a existat, prin absurd.

Adevărul este că universul personajelor lui Adameșteanu este halucinant. Narațiunea se desfășoară pe atît de multe planuri încît acest roman este unul care trebuie citit cu mintea limpede, cînd ești odihnit. În prezentul narativ, avem povestea Letiției, căsătorită cu Petru, cel pe care nu-l mai iubește din cauză că acesta a devenit violent și alcoolic. Ea se întîlnește de cîțiva ani cu Sorin, colegul care ocupă postul de secretar al propagandei (la Clădire, în Piața Scînteii, viitoarea Piața Presei), într-o garsonieră a lui Florinel, prietenul lui Sorin. Întîlnirile au ca principal scop relațiile sexuale (pe fundal muzical, cu o gustare și ceva de băut), dar evident că tinerii se atașează unul de altul.

Cartea este scrisă într-un limbaj simplu, povestea vieții este sinceră, candidă pe alocuri. Dacă e să spun ce m-a surprins pe mine, aș spune că este faptul că Hawking nu a știut dintotdeauna ce urmează să facă în viață. Tatăl lui a avut o influență destul de mare; autorul povestește despre aceasta ca despre o persoană dezamăgită de ceea ce (nu) a realizat în viață pînă atunci.

Atmosfera noir a romanului este potențată de descrierile arhitecturale puse în context istoric. Pentru cititorul neavizat, este posibil ca acestea să fie copleșitoare la un moment dat. Dar cel care a vizitat Praga măcar o dată va fi încîntat să regăsească în roman peisaje cunoscute, locuri prin care a trecut și fragmente de istorie ale cărei mărturii dăinuie și azi în capitala Cehiei.

Povestea este scrisă în anul 2022, ca o mărturie lăsată de Jasper, un asasin plătit, pentru Omaha, fiica polițistului Park și al lui Rose, soția suferindă de insomnie a acestuia. Acțiunea se petrece timp de cîteva zile din 2010 și este relatată la persoana I, la persoana a III-a și prin unele însemnări în jurnalul lui Park. Este un roman alert, care nu te lasă să-ți tragi sufletul, o carte cinematică, o distopie care exploatează o problemă cu care deja se confruntă omenirea – hrana insuficientă. Totul se petrece într-o Americă apocaliptică, în care gruparea New America Jihad (NAJ) pune la cale atentate teroriste în orașele mari, unde trupele Thousand Storks fac ordine cu forța, unde cetățenii se organizează în bande și creează bariere stradale, unde facțiunile gangsta se transformă în trupe paramilitare și declară cartierele zone independente de administrația locală. Park este un personaj meticulos construit, care se chinuie între dorința de a-și proteja familia și aceea de a face dreptate. Polițistul sub acoperire luptă din răsputeri să nu se abată la anumite standarde și criterii morale care-i dau senzația că încă trăiește într-o lume normală, care merită salvată. Cu educație bună și inteligență deosebită, Park se infiltrează în cele mai adînci cotloane ale rețelei de trafic ilegal cu Dreamer și ajunge să cunoască mecanismul prin care un grup mic de oameni declanșaseră epidemia și se îmbogățeau de pe urma suferinței.

Am mai citit „Casa molimei“ de același autor, apărută tot la ALL și am descoperit puncte comune în volumul de față: tot un univers rural, tot descrieri amănunțite, tot o clădire centrală, care parcă are suflet (acolo o casă în care erau izolați suspecții de molimă, aici conacul boierului Kent). Dar această lume fabricată aici de Crace este foarte bine pusă la punct, este un microunivers perfect: vreo 20 de case într-un sătuc uitat de lume din Anglia, cu un conaș local, o comunitate destul de închegată, ritualuri respectate de toți și cu o activitate agricolă constantă.

Este o carte atipică, în care imaginația nu are constrîngeri, dar este și un volum variat, amuzant, care te va pune pe gînduri, te va înduioșa și te va face să rîzi. „Cinci plimbări prin cartier“ de Gonçalo M. Tavares vine de cinci plimbari prin cartier copertala un autor care a primit Premiul José Saramago, pentru cartea „Jerusalém”. Volumul este împărțit în cinci secțiuni și fiecare parte corespunde unei plimbări a unui autor închipuit, printr-un cartier imaginat. Pare că autorul evocă întîlnirile cu cei cinci înțelepți scriitori, în 250 de pagini pline de savoare a stilului și de desene „explicative“ (care amintesc într-un fel de „Micul prinț“).

Acţiunea din roman se desfășoară pe parcursul a doar trei ani, în timpul marii crize economice, cînd erau mari probleme cu locurile de muncă și asigurarea hranei familiei. Pare însă că este o acțiune derulată pe mai mulți ani, datorită descrierii amănunțite a modului în care cei trei copii – Jean Louise (Scout), Jem și Dill – evoluează către adolescență și maturitate. În afară de cei trei puștani, vă va rămîne în minte prin personalitatea carismatică și Atticus, tatăl văduv al lui Scout și Jem.

Această carte evocă mîntuirea lui Jean Louise (Scout) din „Să ucizi o pasăre cîntătoare“. Ea nu mai este fetița de atunci. La 26 de ani, deschide ochii și începe să vadă lumea din jur. Cu ocazia celei de-a cincea vizite anuale în orașul ei natal, Maycomb, tînăra descoperă un alt tată în figura lui Atticus și are un șoc în ceea ce privește gîndirea ei despre societate și familia sa.

Această carte evocă mîntuirea lui Jean Louise (Scout) din „Să ucizi o pasăre cîntătoare“. Ea nu mai este fetița de atunci. La 26 de ani, deschide ochii și începe să vadă lumea din jur. Cu ocazia celei de-a cincea vizite anuale în orașul ei natal, Maycomb, tînăra descoperă un alt tată în figura lui Atticus și are un șoc în ceea ce privește gîndirea ei despre societate și familia sa.

Autoarea acestei cărți are 17 ani. Pun aici cîteva puncte de suspensie, ca să vă reveniți din șoc… … … … Gata? Ei bine, tînăra a pus cap la cap aproape 200 de pagini de sexualitate bizară, considerată de unii „deviantă“, Octopussy de Cristina Bonceacu scopul evident de a șoca și dintr-un anume teribilism adolescentin și l-a numit roman. Titlul, hélas, nu este original, ci inspirat din cel al unui film din seria James Bond.

Cred că este a doua carte despre cum se scrie pe care o citesc. Prima a fost „Misterul regelui“ de Stephen King, o carte care se poate într-adevăr constitui într-un manual al scriitorului. De data aceasta, „Cum să NU scrii un roman“ de Howard Cum sa nu scrii un romanMittelmark și Sandra Newman se adresează scriitorilor începători și este o sumă de sfaturi axată pe scriitura pentru roman. Dacă la început va fi un pic derutantă perspectiva din care se oferă sfaturile, pe parcurs te vei lămuri. Practic, aici ești învățat cum să scrii un roman prost, asta însemnând că sfaturile adevărate sunt opusul celor din carte. Există însă mereu riscul la acest tip de cărți să nu fie foarte deschise din punct de vedere cultural. Volumul de față este puternic ancorat în cultura anglo-saxonă și destul de mult stereotipat. Autorii spun cum nu se face fără să țină cont că există scriitori care vor să iasă din tipare, care vor să experimenteze stiluri noi sau să testeze gusturile cititorilor.

Volumașul conține bancurile adunate de autor, un interviu cu acesta luat în 1990 și un cuvînt-înainte de Mihai Pop. Există bancuri chiar și pe copertă, deci aveți destule surse de rîs. Apropo, e posibil ca numai anumite generații să înțeleagă poantele, pentru că se fac referiri la diverse aspecte din ceaușism.

Volumul are 550 de pagini, dar se citește ușor. Bergler s-a documentat pentru a scrie acest text, iar Internetul i-a fost o resursă inepuizabilă. Pe de altă parte, autorul a recunoscut că a scris cartea după rețetă, că a vrut să fie carte care să nu fie considerată „grea“, dar să fie apreciată drept “bună” și că și-ar dori faimă mondială și, de ce nu, o ecranizare (dar nu realizată în România, pentru că vrea un film cu buget mare). Sper însă ca Igor Bergler să aibă cititori avizați, pentru că eixstă riscul semidoctismului și al lipsei de modestie în cazul acestui tip de bestseller à la Dan Brown.

N-am citit foarte multe thrillere de King, dar în “Mr. Mercedes”, m-a surprins multitudinea porțiunilor în care protagoniștii reflectează asupra propriilor acțiuni. Sunt destule fragmente în care este exprimata atitudinea autorului față de tot felul de concepte, precum viață și moarte, pedeapsă și crimă ș.a.m.d. Totul administrat cu lingurița însă, să nu se plictisească cititorul – pînă la urmă, King este un autor comercial, care cunoaște rețetele!

În “Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord”, Yeonmi Park povestește cum a fost să copilărească și să pășească în adolescență în această țară, înainte de a fugi cu mama ei în China, iar mai tîrziu în Coreea de Sud, prin Mongolia. Și-a văzut mama violată, iar mai tîrziu chiar ea a fost supusă unor rele tratamente din partea celui care pretindea că are grijă de ea. Ce m-a impresionat însă este că autoarea, acum în vîrstă de numai 22 de ani, nu regretă aceste experiențe.

Am citit “Țara zăpezilor” de Yasunari Kawabata în principal în autocarul de la Lyon la Nantes și retur, dar și la Nantes, într-o mansardă friguroasă. Deși afară doar ploua, descrierile autorului japonez sunt atît de fidele și de Tara zapezilor - copertalirice încît parcă simțeam scîrțîitul zăpezii sub tălpile bocancilor. Sunt descrieri cum n-am mai citit niciodată: ele țin locul acțiunii, par că evocă un peisaj de pe altă lume, un univers liniștit, tradițional, dominat de emoție. “Țara zăpezilor” este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit distincția.

Această carte este rezultatul unei întrevederi a jurnalistului Andrea Tornielli cu Papa Francisc, la Casa Sf. Marta din Vatican, reședința prelatului. Convorbirea a avut loc într-o după-amiază sufocant de călduroasă, în iulie Numele Domnului este Milostivire - Papa Francisc2015, după călătoria papei în Ecuador, Bolivia și Paraguay. Jurnalistul trimisese întrebările și lista subiectelor și avea la el trei reportofoane (cînd urmează să stai de vorbă cu papa, nu te joci, nu?).

Cartea “Și eu am trăit în comunism” este constituită din sute de povești, mai scurte sau mai lungi, ale unor oameni din generații diferite, care au trăit în regimul de oroare. Textele sunt semnate cu inițiale, iar la final avem și numele complete ale povestitorilor, printre care-i regăsim pe Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Liiceanu și alți oameni de bine. Dar, după cum spune editoarea Ioana Pârvulescu… "Autorul acestui volum e colectiv. Oameni de toate vârstele şi profesiile, din toată România, femei şi bărbaţi care, în majoritate, nu se cunosc între ei (în orice caz, în timpul comunismului nu se cunoşteau între ei). Cea mai tânără persoană participantă la carte este născută în 1981, are aşadar 34 de ani, iar decana de vârstă, născută în 1923, a împlinit 92 de ani. Se acoperă astfel un arc de timp de vreo 60 de ani. Fiecare participant a venit cu zi de zi-ul lui."

Cartea “Și eu am trăit în comunism” este constituită din sute de povești, mai scurte sau mai lungi, ale unor oameni din generații diferite, care au trăit în regimul de oroare. Textele sunt semnate cu inițiale, iar la final avem și numele complete ale povestitorilor, printre care-i regăsim pe Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Liiceanu și alți oameni de bine. Dar, după cum spune editoarea Ioana Pârvulescu… "Autorul acestui volum e colectiv. Oameni de toate vârstele şi profesiile, din toată România, femei şi bărbaţi care, în majoritate, nu se cunosc între ei (în orice caz, în timpul comunismului nu se cunoşteau între ei). Cea mai tânără persoană participantă la carte este născută în 1981, are aşadar 34 de ani, iar decana de vârstă, născută în 1923, a împlinit 92 de ani. Se acoperă astfel un arc de timp de vreo 60 de ani. Fiecare participant a venit cu zi de zi-ul lui."

După “Confesiunile unui cafegiu”, este a doua carte consistentă cu amintiri din comunism pe care am citit-o, în care se conturează cîteva portrete de oameni celebri ai epocii. Dar, dacă Gheorghe Florescu trece razant pentru întîmplări și oameni, Ștefan Agopian zăbovește mai mult, mai ales asupra unor figuri de vază precum Nichita Stănescu și Marin Preda. scriitor-in-comunism-niste-amintiri-copertaAutorul încearcă să ne explice mărirea lui ca scriitor zugrăvind atmosfera anilor ’70-’80, o perioadă de efervescență culturală în România, în ciuda regimului politic totalitar. Așa cum îi stă bine unei cărți de memorii, Agopian conduce cititorul prin poveste adresîndu-i-se familar, folosind un limbaj colocvial (și vulgar pe alocuri). Există multe “divagații” în volum, dar toate savuroase și pline de informații, mai ales pentru un cititor nefamiliar cu acea epocă. Firul roșu este însă modul în care Agopian a devenit scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor și prieten cu Nichita și cu alți autori mari ai țării. Pe ici-colo, autorul face mici plimbări în copilărie și în viața de familie, pentru a ne explica un context sau a ne da lămuriri de fundal.

După “Confesiunile unui cafegiu”, este a doua carte consistentă cu amintiri din comunism pe care am citit-o, în care se conturează cîteva portrete de oameni celebri ai epocii. Dar, dacă Gheorghe Florescu trece razant pentru întîmplări și oameni, Ștefan Agopian zăbovește mai mult, mai ales asupra unor figuri de vază precum Nichita Stănescu și Marin Preda. scriitor-in-comunism-niste-amintiri-copertaAutorul încearcă să ne explice mărirea lui ca scriitor zugrăvind atmosfera anilor ’70-’80, o perioadă de efervescență culturală în România, în ciuda regimului politic totalitar. Așa cum îi stă bine unei cărți de memorii, Agopian conduce cititorul prin poveste adresîndu-i-se familar, folosind un limbaj colocvial (și vulgar pe alocuri). Există multe “divagații” în volum, dar toate savuroase și pline de informații, mai ales pentru un cititor nefamiliar cu acea epocă. Firul roșu este însă modul în care Agopian a devenit scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor și prieten cu Nichita și cu alți autori mari ai țării. Pe ici-colo, autorul face mici plimbări în copilărie și în viața de familie, pentru a ne explica un context sau a ne da lămuriri de fundal.

În aproximativ 48 de ore, Anna a devenit Mélodie și s-a căsătorit cu un om de bază al organizației teroriste Statul Islamic (SI). Totul prin Internet. Anna este o jurnalistă franceză interesată de radicalizarea tinerilor francezi, care decid la un moment dat să meargă în Siria pentru a fi îndoctrinați și antrenați de organizație. De asemenea, ea În pielea unei jihadiste - copertaexplorază online modul în care teroriștii racolează tineri și tinere dezorientați, pentru a-i atrage în mrejele morții la comandă. Anna/Mélodie începe să sape pe Web, dar mai ales pe Facebook, după informații cît mai credibile despre ce se întîmplă în Siria, ce planuri are SI, cu ce realizări se mai laudă.

Nu-mi dau seama exact care este publicul țintă al cărții “Super! Sunt un gîndac!” de Ciprian Măceșaru, dar este clar că este o adaptare kafkiană amuzantă, care poate încînta cititorii de diverse vîrste. Povestea lui Andrei, băiatul care se trezește transformat în gîndac într-o dimineață, m-a făcut să rîd sincer pe alocuri. Adevărul este că e vorba de un volum serios, nu trebuie să vă deruteze foarte multele dialoguri. Iar ilustrațiile autorului, un pic gotice, sporesc senzația de mister. Se pare că Măceșaru vrea să pună în discuție anumite stereotipuri și vrea să genereze în mintea noastră cîteva întrebări legate de identitate, relații interpersonale și chiar xenofobie. Pentru că micuțul Andrei, acum gîndac, este respins inițial de părinți, pentru a fi apoi interceptat de o vecină curioasă, pus în discuție la școală de către profesorul Anton și de director, amestecat în altercații cu colegii și poliția ș.a.m.d. O întreagă aventură ce se desfășoară într-o singură zi, de cînd băiatul descoperă că are altă înfățișare și pînă seara cînd… dar nu vă spun cum se termină, ar fi o cruzime din partea mea.

Nu-mi dau seama exact care este publicul țintă al cărții “Super! Sunt un gîndac!” de Ciprian Măceșaru, dar este clar că este o adaptare kafkiană amuzantă, care poate încînta cititorii de diverse vîrste. Povestea lui Andrei, băiatul care se trezește transformat în gîndac într-o dimineață, m-a făcut să rîd sincer pe alocuri. super-sunt-un-gandac-copertaAdevărul este că e vorba de un volum serios, nu trebuie să vă deruteze foarte multele dialoguri. Iar ilustrațiile autorului, un pic gotice, sporesc senzația de mister. Se pare că Măceșaru vrea să pună în discuție anumite stereotipuri și vrea să genereze în mintea noastră cîteva întrebări legate de identitate, relații interpersonale și chiar xenofobie. Pentru că micuțul Andrei, acum gîndac, este respins inițial de părinți, pentru a fi apoi interceptat de o vecină curioasă, pus în discuție la școală de către profesorul Anton și de director, amestecat în altercații cu colegii și poliția ș.a.m.d. O întreagă aventură ce se desfășoară într-o singură zi, de cînd băiatul descoperă că are altă înfățișare și pînă seara cînd… dar nu vă spun cum se termină, ar fi o cruzime din partea mea.

“Și mai potoliți-l pe Eminescu!”, îi transmitea P. P. Carp lui Titu Maiorescu, de la Viena, făcînd aluzie la articolele vehemente din Timpul ale poetului. Acest citat și alte asemenea “amenințări” au întărit ideea că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete austriece și această ipoteză a cauzei morții sale s-a adăugat la șirul de teorii care mai de boia-mitul-eminescu-copertacare mai fantasmagorice. În afară de registrul senzaționalismului, cum ne mai putem situa față de Eminescu astăzi? Ce mai înseamnă el pentru tinerii de azi, în afara unei poveri de lectură și a unor comentarii literare stereotipe în plus? De la aceste întrebări pornește Lucian Boia în demersul său de explicare a componentelor mitului marelui poet național.

“Și mai potoliți-l pe Eminescu!”, îi transmitea P. P. Carp lui Titu Maiorescu, de la Viena, făcînd aluzie la articolele vehemente din Timpul ale poetului. Acest citat și alte asemenea “amenințări” au întărit ideea că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete austriece și această ipoteză a cauzei morții sale s-a adăugat la șirul de teorii care mai de boia-mitul-eminescu-copertacare mai fantasmagorice. În afară de registrul senzaționalismului, cum ne mai putem situa față de Eminescu astăzi? Ce mai înseamnă el pentru tinerii de azi, în afara unei poveri de lectură și a unor comentarii literare stereotipe în plus? De la aceste întrebări pornește Lucian Boia în demersul său de explicare a componentelor mitului marelui poet național.

Cartea este o colecție de status-uri de Facebook și mai sunt acolo câteva texte originale. Autorul și-a cîștigat popularitatea pentru că a demonstrat că este un polițist “altfel” și că poate vorbi liber despre sistemul din care face parte, dezvăluind uneori părțile murdare ale acestuia. Volumul începe cu unele texte biografice, din care aflăm că Godină nu s-a străduit prea mult să învețe pentru examenele de bacalaureat și de admitere la Academia de Poliție. Dar, după cum sugerează și el, inteligența lui ieșită din comun, sîngele rece și calmul i-au adus succesul. Unele povestiri sunt la limita verosimilității, dar haideți să considerăm această carte drept o combinație de memorialistică și literatură de buzunar.

Chiar eram curios în legătură cu ce se mai poate scrie despre Mata Hari. După ce am citit “Spioana” de Paulo Coelho, mi-am dat seama că nu se mai poate scrie nimic în plus. Coelho a scris onest o poveste romanțată a vieții celebrei dansatoare și dame de companie. Nu este o biografie, după cum ține să precizeze autorul în spioana-copertacuvîntul final. Nu este nici un roman, nu sunt toate ingredientele necesare în text. Cartea este o înșiruire de presupuse scrisori pregătite de Mata Hari pentru avocatul său, Édouard Clunet, iar la final avem o altă presupusă scrisoare a acestuia către ea, înainte să ajungă la închisoarea unde ea urma să fie executată. După cum știți, acuzațiile, procesul și execuția doamnei Margaretha Geertruida “Margreet” MacLeod (Zelle) rămîn un mister; din documentele făcute publice de MI5 în 2001, nu reiese în mod clar că Mata Hari ar fi spionat pentru nemți, așa cum a acuzat-o Franța. Așa cum a făcut și cu restul bărbaților din viața ei, s-a ajucat un pic cu ofițerii care o contactau și le-a păpat banii. Aceasta era abilitatea cea mai dezvoltată a personajului: să seducă și să abandoneze, nu înainte de a încasa ce credea că i se cuvine. A fost și ea îndrăgostită, dar sentimentul nu i-a fost împărtășit. Poate aici e singurul clu al cărții: Coelho spune că nu te mai poți aștepta la iubire după ce toată viața aceasta nu ți-a fost decît un instrument.

James este un fost dependent de droguri grele. În timp ce era în perioada de recuperare și trăia într-o locuință socială, l-a găsit întîmplător pe Bob, un motănel afectuos, obișnuit cu viața de stradă și un pic bolnav. James l-a îngrijit și l-a luat sub protecția sa, dar nu s-a gîndit inițial că ceea ce părea o relație pasageră se va transforma într-o prietenie durabilă. Cu ajutorul lui Bob, James începe să primească mai mulți bani cîntînd pe străzile din Londra și vînzînd revista The Big Issue, publicația celor care nu au domiciliu fix. Bob l-a învățat pe om ce înseamnă bunătatea, lupta pentru supraviețuire, grija. Autorul spune că motanul a fost farul lui călăuzitor în drumul către abandonarea totală a drogurilor. Iar tînărul invizibil înainte a devenit treptat “stăpînul lui Bob”.

James este un fost dependent de droguri grele. În timp ce era în perioada de recuperare și trăia într-o locuință socială, l-a găsit întîmplător pe Bob, un motănel afectuos, obișnuit cu viața de stradă și un pic bolnav. James l-a îngrijit și l-a luat sub protecția sa, dar nu s-a gîndit inițial că ceea ce părea o relație pasageră se va transforma într-o prietenie durabilă. Cu ajutorul lui Bob, James începe să primească mai mulți bani cîntînd pe străzile din Londra și vînzînd revista The Big Issue, publicația celor care nu au domiciliu fix. Bob l-a învățat pe om ce înseamnă bunătatea, lupta pentru supraviețuire, grija. Autorul spune că motanul a fost farul lui călăuzitor în drumul către abandonarea totală a drogurilor. Iar tînărul invizibil înainte a devenit treptat “stăpînul lui Bob”.

Povestea celor șase femei însărcinate care se întîlnesc miercurea la cursurile de Lamaze în București este plină de culoare, de detalii personale, de dezvăluiri șocante. Ioana Chicet-Macoveiciuc este o autoare omniscientă și asta ne ajută să știm totul despre personaje încă Miercuri, respirăm - copertade pe la începutul romanului. Dialogurile animate, umorul și ironia fac din acest volum o lectură agreabilă. În “Miercuri, respirăm”, autoarea urmărește viața celor 6 femei (una dintre ele este chiar ea) pe parcursul a cîtorva luni, pînă la nașteri. Aflăm despre ele că au vieți frumoase la suprafață, dar că fiecare ascunde o durere, un regret din trecut sau o iubire reprimata. Ioana Chicet-Macoveiciuc ne oferă din cînd în cînd răgazul de a reflecta asupra acestor vieți zbuciumate, într-un oraș aglomerat.

Cartea este o colecție de texte publicate sau rostite pe scenă de autor, dar acesta ne explică faptul că scrierile au fost prelucrate, cizelate, li s-au tăiat sau li s-au adăugat bucăți. În plus, aranjarea lor pe capitole și într-o anumită ordine logică face ca acest volum să fie unul aproape inițiatic. În “Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, Dragoș Bucurenci își oferă sufletul pe tavă. Pornește la drum povestindu-ne secvențe din copilăria lui, evocă figuri de profesori care l-au influențat, ajunge la studii și modul în care s-a implicat în sectorul ONG pentru ca, spre final, să realizeze scurte analize despre România și despre lume. Am apreciat foarte mult amintirile sale din copilărie (și mai ales pe cele din perioada comunistă), pentru că ele seamănă mult cu ale mele. De exemplu, și eu am developat pe timpuri fotografii alb-negru făcute de mine, în baia mătușii la care stăteam în gazdă.

Povestea este simplă, tristă și veselă: Arabella, o femeie trecută de 50 de ani, cu o copilărie marcată de comportamentul aleatoriu al părinților alcoolici, trece printr-o perioadă lungă dominată de depresia declanșată de vreo cinci decese în familie. Nu are venituri stabile, nu se liverpool-carpati-copertapoate concentra la muncă, este un pic disperată. După ce face o excursie în Transilvania, se decide să vîndă casa din Anglia și să cumpere o casă mică și veche în satul Măgura din comuna Bran. După renovarea casei, se integrează treptat în viața comunității, începe să lucreze la distanță și se simte din ce în ce mai bine. Acum se declară fericită în satul colinelor, al românilor pregătiți mereu să o ajute, al cîinilor, pisicilor și cailor. Cartea pare o colecție de schițe, dar întîmplările se adună frumos, pentru a crea tabloul general al despărțirii autoarei de țara natală și integrării ei în satul românesc. Arabella McIntyre Brown îmbină evocarea cu observația și liricul. După ce explică de ce a decis să emigreze, povestește greutățile prin care a trecut ca să vîndă totul acolo și să o ia de la capăt aici. Ne descrie în detaliu modul în care a renovat micuța casă din Măgura. Ne face părtași la primele ei constatări despre așezare, oameni, satul și statul român. Unele capitole sunt mici lecții de botanică și zoologie, altele sunt scurte lucrări de etnografie și folclor. Aproape fiecare “schiță” se încheie cu bucuria ei de a fi acolo și din volum transpare o oarecare stimă de sină determinată de faptul că a avut curajul de a se muta.

În această carte, Jason Fried și David Heinemeier povestesc mai ales din experiența lor de șefi la 37signals.com cum este să ai angajați răspîndiți peste tot lume și cum să vinzi soluții software de milioane de dolari atunci cînd îți sorbi cafeaua acasă, îmbrăcat în papuci și tastînd pe laptop. Nu doar companiile mici apelează la modalitatea de lucru la distanță, ci și mastodonții globali precum IBM. Angajații acestei companii experimentează lucrul la domiciliu încă din 1995; astăzi, celebra firmă le permite angajaților să lucreze de acasă cel puțin o zi pe lună, ca să se familiarizeze cu un alt stil de colaborare, să învețe instrumente software noi sau ca să răspundă eficient la solicitări importante în cadrul proiectelor în care sunt implicați.

Nu-mi amintesc să mai fi citit o carte atît de sensibilă, descriptivă, plină de reflecții despre viață… Poate “1Q84” de Murakami s-ar apropia de aceste caracteristici, dar filonul SF este dominant acolo. Volumașul de doar 160 de pagini al lui Takashi Hiraide trece în revistă cîțiva ani din viața lui și ai soției, din epoca Showa, ani marcați de o casă foarte frumoasă în care au locuit în chirie, de niște vecini misterioși și, mai ales, de o pisică ce parcă a venit din altă lume și s-a dus în alta, la mijloc fiind tranzitul prin viața celor doi. Pisica musafir este Mica (“Chibi”, cel mai întîlnit nume dat pisicilor în Japonia), o felină drăgăstoasă care-i vizitează pe protagoniști. Aceștia locuiesc în casa de oaspeți a unui conac vechi de 60 de ani. Modul în care pisica intră în viața lor este delicat, plin de emoție. Autorul reușește să creeze o comuniune între oameni și pisică atît de fidel încît, pe măsură ce citești romanul, simți că Mica este fiica lor, nu o pisică plimbăreață.

Volumul este o rememorare. Începe din momentul în care Tomas este deja un om distrus, ratat sau foarte aproape de ratarea totală. Își petrece zilele amintindu-și viața în amănunt și regretînd alegerile pe care le-a făcut de cele mai multe ori. Urmează o parte importantă din carte în care viața lui alături de Stella și de cei doi copii ne este înfățișată în cele mai aprinse culori. În această parte, Camelia Cavadia începe să sădească momentele de îndoială, de ezitare, de conflict, adică acele momente care duc la distrugerea lui Tomas. Este un volum profund psihologic. Cititorii ahtiați după acțiune nu vor gusta prea mult fragmentele în care gîndurile lui Tomas devin ale celui care parcurge cartea. Cititiorii devin părtași la vina personajului principal și, pe alocuri, vor avea tendința să strige: “Oprește-te, Tomas, nu continua în felul ăsta”!

India… țară mitică, teritoriu încărcat de religie și simbolism, o regiune fascinantă, în care te poți pierde și regăsi în același timp… “Hai să lăsăm vrăjeala!”, cam așa spune Tarun J. Tejpal în cele aproape 600 de pagini ale romanului “Povestea asasinilor mei”. Pentru că el ne duce într-o Indie reală, plină de personaje fără scrupule, de politicieni corupți, de un sistem de justiție fără sens, de violență. Dacă nu ar povesti aceste lucruri cu umor, ironie și cu aluzii culturale, ne-am deprima de la primele 50 de pagini. Am descoperit în acest volum o lume și o atmosferă apropiate de cele înfățișate de Jim Crace și un autor fermecător, destul de similar lui David Lodge. Dacă aș povesti pe scurt despre ce este vorba, poate nu m-ați crede că este o tramă atît de simplă: personajul principal află că tocmai a scăpat de o tentativă de asasinat la care urmau să participe cinci bărbați. Habar nu avusese de asta și nu va afla mare lucru nici în restul poveștii. Dar de la această situație absurdă pornește o întreagă frescă a societății indiene contemporane, de la Delhi pînă în cele mai îndepărtate zone ale țării.

Despre grozăviile provocate de gruparea ISIS aflăm din mass-media. Dar o tragedie este cu atît mai profundă cu cît o cunoaștem prin mărturiile nemijlocite cum este aceasta. Jinan este nevoită să plece în exod cu familia, după ce Daesh intră în sat pentru a face ce știe mai bine: să omoare și să chinuie. Se desparte de soțul ei și de ceilalți și este închisă aproape 3 luni într-o închisoare specială a teroriștilor, alături de alte femei. Volumul începe abrupt, cu exodul, după care autorii rememorează copilăria și adolescența fetei, pentru a ajunge din nou în prezent.

Despre grozăviile provocate de gruparea ISIS aflăm din mass-media. Dar o tragedie este cu atît mai profundă cu cît o cunoaștem prin mărturiile nemijlocite cum este aceasta. Jinan este nevoită să plece în exod cu familia, după ce Daesh intră în sat pentru a face ce știe mai bine: să omoare și să chinuie. Se desparte de soțul ei și de ceilalți și este închisă aproape 3 luni într-o închisoare specială a teroriștilor, alături de alte femei. Volumul începe abrupt, cu exodul, după care autorii rememorează copilăria și adolescența fetei, pentru a ajunge din nou în prezent.

Cartea “În spatele blocului” este cea pe care aș fi vrut eu s-o scriu, dacă aș fi avut un pic de talent și aș fi fost mult mai tînăr. Este o colecție de simboluri, scene, tipuri de oameni și situații din perioada comunistă, brodată pe povestea unei familii tipice din anii ’80 din România. Mara Wagner se transpune în Maria, personajul principal. Ea ne trece cu candoare și cu multă minuțiozitate prin întîmplările unei copile care se maturizează încet. Trama propriu-zisă nu este nemaipomenită, dar este un suport perfect pentru a zugrăvi o epocă destul de recentă și sumbră, care însă devine colorată și interesantă cînd este văzută prin ochii unei tinere.

Kaspar Hauser din titlul cărții face referire la o legendă urbană din Germania secolului al XIX-lea, dar nu are legătură cu numele tînărului din acest volum. Se spune că, în 26 mai 1828, un tînăr apare pe străzile din Nürnberg, având asupra sa o scrisoare din care reiese că el ar fi trăit, până atunci, în perfectă izolare. Cartea asta este “mizerabilă” și Bobiță, personajul principal, apare și el de niciunde și se pierde cu bună știință, asemeni lui Kaspar Hauser. Este o carte scrisă în ritmul vieții, deci conține durere multă, foarte puțină bucurie, dar mii de regrete. Acest Bildungsroman este presărat cu imagini dezgustătoare, mult sex, alcool care sapă organisme, toate astea într-o țară aflată în degradare continuă. Probabil cel mai mult te va șoca limbajul la acest volum. Este frust, fără ocolișuri, totul este pus pe tavă. Descrierile sunt elaborate, pitorești, ai putea spune că uneori abundă în elemente care pot provoca dezgustul. Toate acestea pentru a contura o atmosferă veritabilă, dar dureroasă, în care se formează un băiețel și, mai apoi, un adolescent.

Kaspar Hauser din titlul cărții face referire la o legendă urbană din Germania secolului al XIX-lea, dar nu are legătură cu numele tînărului din acest volum. Se spune că, în 26 mai 1828, un tînăr apare pe străzile din Nürnberg, având asupra sa o scrisoare din care reiese că el ar fi trăit, până atunci, în perfectă izolare. Cartea asta este “mizerabilă” și Bobiță, personajul principal, apare și el de niciunde și se pierde cu bună știință, asemeni lui Kaspar Hauser. Este o carte scrisă în ritmul vieții, deci conține durere multă, foarte puțină bucurie, dar mii de regrete. Acest Bildungsroman este presărat cu imagini dezgustătoare, mult sex, alcool care sapă organisme, toate astea într-o țară aflată în degradare continuă. Probabil cel mai mult te va șoca limbajul la acest volum. Este frust, fără ocolișuri, totul este pus pe tavă. Descrierile sunt elaborate, pitorești, ai putea spune că uneori abundă în elemente care pot provoca dezgustul. Toate acestea pentru a contura o atmosferă veritabilă, dar dureroasă, în care se formează un băiețel și, mai apoi, un adolescent.

“Spovedania unui preot ateu”, scrisă sub pseudonimul Ion Aion, este o carte în care fostul preot Ilie Toader își aruncă necredința mărturisită, frustrările personale și nemulțumirile la adresa Bisercii Ortodoxe Române (BOR) și a ortodoxiei în general. Ilie Toader (37 de ani) a fost un preot cu o reputație ireproșabilă, doctor în teologie și asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă. A slujit vreo 11 ani în parohii din Buzău și Vrancea. Însă chiar din al 2-lea an de Seminar Teologic, și-a dat seama că ceva e putred în religia creștină și mai ales în cea ortodoxă. Bănuielile i s-au întărit când a citit în SUA câteva lucrări despre începuturile creștinismului în lume și când a aflat, printre altele, că euharistia, de exemplu, nu a fost o practică instituită de Isus, ci era un obicei iudaic vechi.

Cartea este dominată de o anumită melancolie. Este vorba poate de copilăria cuminte și retrasă a Juliettei, de relațiile ei destrămate cu diverși bărbați, de eterna nemulțumire de sine, de curiozitatea față de Soliman și de fiica lui, Zaïde. Dar acest spleen imposibil de definit în mod clar este sursa zecilor de referințe literare de-a lungul și de-a latul volumului. La un moment dat, mă gîndeam chiar să fac lista tuturor cărților pomenite de autoare, dar oare aș fi avut timp să le citesc apoi pe toate? “Fata care citea în metrou” este despre plăcerea lecturii și mai mult decît atît: Féret-Fleury venerează cartea, o descrie personificat, admiră autorii ingenioși, face și un pic de critică literară. Cărțile au puteri magice și o determină pe Juliette să ia hotărîri drastice privitoare la viață și carieră, ele sunt catalizatorul pe care-l aștepta de mult pentru a face o schimbare în traiul și personalitatea ei.

Cartea este dominată de o anumită melancolie. Este vorba poate de copilăria cuminte și retrasă a Juliettei, de relațiile ei destrămate cu diverși bărbați, de eterna nemulțumire de sine, de curiozitatea față de Soliman și de fiica lui, Zaïde. Dar acest spleen imposibil de definit în mod clar este sursa zecilor de referințe literare de-a lungul și de-a latul volumului. La un moment dat, mă gîndeam chiar să fac lista tuturor cărților pomenite de autoare, dar oare aș fi avut timp să le citesc apoi pe toate? “Fata care citea în metrou” este despre plăcerea lecturii și mai mult decît atît: Féret-Fleury venerează cartea, o descrie personificat, admiră autorii ingenioși, face și un pic de critică literară. Cărțile au puteri magice și o determină pe Juliette să ia hotărîri drastice privitoare la viață și carieră, ele sunt catalizatorul pe care-l aștepta de mult pentru a face o schimbare în traiul și personalitatea ei.

De ce să nu recunosc, îmi place intertextualitatea și am o doză de misticism reprimata undeva în mine, de aceea uneori îmi plac coincidențele. Așa că tocmai ce văzusem “Ouăle lui Tarzan”, documentarul lui Alexandru Solomon și filmul “Realive”, în timp ce citeam “Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin. Așa că mi s-a părut că universul, în înțelepciunea sa, îmi transmite ceva anume, din moment ce laitmotivul renașterii (sau al vieții de după moarte, cum vreți să-i spuneți) revenea, ba chiar numele proiectului de criogenie – LAZARUS / LAZAR – apărea atît în al doilea film pomenit, cît și în carte. Pe de altă parte, documentarul este filmat într-o fostă țară sovietică, iar “aviatorul” din carte se trezește în Rusia viitorului (viitor pentru el, prezent pentru noi).

Păi numai faptul că Florin Stanciu a lucrat vreo 4 ani la acest roman mă face să-i respect scriitura! În plus, este un hard SF al unui autor român debutant, deci adăugați asta la lista de avantaje editoriale. La lansarea cărții, de la Cărturești Verona, Florin a spus că inspirația tramei i-a venit în Bruxelles, după ce tocmai vizitase Muzeele Orientului Îndepărtat. De acolo și-a cumpărat un album foto cu tsuba = apărătoarea săbiei de samurai. De acolo a pornit ideea formei unei nave post-pămîntene. Autorul recunoaște că este puternic influențat de cultura populară – în fond, actorul lui preferat este Anthony Hopkins (spre bucuria noastră, actorul e pomenit în paginile cărții). Tot la Bruxelles, la aeroport, își imagina că acele containere banale de bagaje ale companiilor de handling pe platformă puteau ascunde… obiecte care posedă caracteristici biologice.

Păi numai faptul că Florin Stanciu a lucrat vreo 4 ani la acest roman mă face să-i respect scriitura! În plus, este un hard SF al unui autor român debutant, deci adăugați asta la lista de avantaje editoriale. La lansarea cărții, de la Cărturești Verona, Florin a spus că inspirația tramei i-a venit în Bruxelles, după ce tocmai vizitase Muzeele Orientului Îndepărtat. De acolo și-a cumpărat un album foto cu tsuba = apărătoarea săbiei de samurai. De acolo a pornit ideea formei unei nave post-pămîntene. Autorul recunoaște că este puternic influențat de cultura populară – în fond, actorul lui preferat este Anthony Hopkins (spre bucuria noastră, actorul e pomenit în paginile cărții). Tot la Bruxelles, la aeroport, își imagina că acele containere banale de bagaje ale companiilor de handling pe platformă puteau ascunde… obiecte care posedă caracteristici biologice.

Umorul lui Ovidiu Eftimie, din romanul “Arhanghelul Raul”, nu a fost o întîmplare. Tînărul autor de “SF românesc” a comis-o din nou, cu “Bacalaureat”! De data asta, localitatea Cornești este amenințată de un atac incredibil de puternic al hypercalacilor, cei care nu-i prea aveau la suflet pe exmeci, aceștia din urmă fiind un fel de aliați ai românilor (sau pămîntenilor în general, pentru că și în acest volum se pare că românii sunt stăpînii universului). Poate vă întrebați ce doreau de la mica localitate teribilii alieni? Ei bine, ei erau interesați de acapararea întregii cantități de substanță P., un combustibil rar, dar necesar pentru lungile și obositoarele călătorii intergalactice. De la parizerul care crește în peșteri ca stalactitele la un Logan modificat în așa fel încît să facă față atacurilor OZN-urilor, de la un polițist superdotat intelectual la un țigan cu puteri nebănuite, avem și în “Bacalaureat” destule elemente psihedelice încît să ne distrăm cum trebuie citind textul. Este o carte scurtă, dar intensă. Capitolele poartă denumiri de probe de bacalaureat, ici-colo avem înjurături neaoșe, de niciunde aterizează un fragment în maghiară (netradus prin vreo notă de subsol)… Ce mai, stilul lui Eftimie lovește din nou! Volumul este dominat de dialoguri iuți, cu replici scurte, dar Eftimie ne oferă din loc în loc și scurte “fișe monografice” despre oamenii, locurile și obiceiurile care creează atmosfera post-mioritică în care se desfășoară acțiunea cărții.

Am înțeles de ce “Oamenii fericiți citesc și beau cafea” de Agnes Martin-Lugand a fost un bestseller. Păi cum să nu fie, din moment ce, într-o atmosferă Hallmark desăvîrșită, avem toate ingredientele? Avem o ea, femeia care a suferit o mare pierdere și care nu mai crede în ea însăși; avem evadarea într-un sătuc uitat de lume din Irlanda; avem prietenul și confidentul gay; avem elementul macho, la început dezagreabil, apoi interesant. Avem de toate! Este o poveste clasică ce urmărește o bucată din viața unei femei dezamăgite de ceea ce i-a oferit soarta. Partea bună este că se fac una-două referințe culturale, că este un volum care nu plictisește și că viața din sătucul irlandez este descrisă cu destul de mult umor și cu detalii pitorești. Personajele sunt bine conturate, însă am fi vrut să aflăm mai multe despre El, irlandezul în aparență neinteresat de Ea. Tînăr fotograf (nu știm prea bine cum își cîștigă existența, de fapt), cu o sensibilitate bine ținută în frîu, cu accente violente și cu un trecut bine păzit, el ar fi fost cireașa de pe tort a tramei, din moment ce povestea ei o știm cu lux de amănunte.

Dacă vrei un titlu de marketing bun, ia-l ca exemplu pe cel al acestei cărți: te surprinde, te face curios, dar îți și dă soluția în subtitlu. Eh, de fapt, nu e chiar așa, soluția este mult mai subtilă și chiar trebuie să citești cel puțin primele capitole pentru a o sesiza. Da, Cathy O’Neil este matematiciană și a lucrat pentru mari companii de analiză de date globale, pînă cînd s-a prins că ceva e în neregulă cu meseria ei. Sau asta lasă ea să se creadă în această carte. Armele matematice de distrugere (AMD) nu sunt neapărat datele colectate, ci mai curînd concluziile trase de pe urma lor. O’Neil ne asigură că, atunci cînd banca ne refuză un împrumut, nu e vina angajatului care e de partea cealaltă a tejghelei; cînd ni se blochează un cont din social media sau ni se șterge un status, nu e din cauză că un angajat al rețelei a avut o zi proastă; cînd ni se scade salariul sau suntem retrogradați nu e din cauză că ne-am prostit intelectual sau profesional pe măsura trecerii anilor. Ea ne spune că toate astea se întîmplă din cauză că ne bazăm prea mult, indiferent de domeniu și de obiectivele vizate, pe algoritmi, pe tabele fără suflet, pe cercetări care au diverse nuanțe ce nu contează la rezultatul final.

Din și despre Coreea de Nord avem puține vești, iar majoritatea dintre ele vorbesc despre sistemul crunt totalitar, de sărăcia lucie și de armele nucleare. Oricît ar dori, un jurnalist nu poate intra în profunzime într-un articol despre această țară, pentru că are posibilități limitate de documentare și verificare a informațiilor. Așa că o carte care abordează Coreea de Nord din perspectivă istorică și politică este cît se poate de aproape de realitate. Loretta Napoleoni începe cu modul în care s-au scindat cele două Corei, cursa pentru înarmare și implicarea SUA, a fostei URSS și a Chinei în regiune și ajunge la confruntarea de astăzi dintre liderul Coreei de Nord și al SUA. Mitologia din jurul creării Coreei de Nord asigură o mare parte din fascinația Occidentului față de această parte de peninsulă. Sunt mai multe variante oficiale de povești despre modul în care a luat naștere țara.

Atmosfera gotică și cadrul victorian sunt sesizabile încă de la început, iar această atmosferă vine la pachet cu trama, temele și personajele epocii. Astfel, avem în fundal legenda despre un șarpe enorm cu aripi, care ar fi sălășluit în Blackwater-ul din Aldwinter, o avem pe Cora Seaborne (poate numele conține un joc de cuvinte?), proaspătă văduvă care-și manifestă plenar independența, pe Martha care se implică în cauze umanitare demne de mișcarea socialistă, pe fiul cu o tulburare ciudată (care astăzi s-ar numi autism) și, mai presus de toate, avem parte de o idilă între o femeie liberă și un preot căsătorit. Loch Ness-ul din titlu este doar un pretext pentru autoare să dezvăluie tarele societății, preocupările femeilor din acea vreme și problemele de familie care se insinuau pe măsură ce lumea se diversifica și descoperea preocupări noi. Personajele sunt puternice în acest roman, sunt descrise în cele mai mici amănunte și de la fiecare dintre ele ai ce învăța.

Atmosfera gotică și cadrul victorian sunt sesizabile încă de la început, iar această atmosferă vine la pachet cu trama, temele și personajele epocii. Astfel, avem în fundal legenda despre un șarpe enorm cu aripi, care ar fi sălășluit în Blackwater-ul din Aldwinter, o avem pe Cora Seaborne (poate numele conține un joc de cuvinte?), proaspătă văduvă care-și manifestă plenar independența, pe Martha care se implică în cauze umanitare demne de mișcarea socialistă, pe fiul cu o tulburare ciudată (care astăzi s-ar numi autism) și, mai presus de toate, avem parte de o idilă între o femeie liberă și un preot căsătorit. Loch Ness-ul din titlu este doar un pretext pentru autoare să dezvăluie tarele societății, preocupările femeilor din acea vreme și problemele de familie care se insinuau pe măsură ce lumea se diversifica și descoperea preocupări noi. Personajele sunt puternice în acest roman, sunt descrise în cele mai mici amănunte și de la fiecare dintre ele ai ce învăța.

Abia după ce am terminat cartea “Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac” de Lucian Boia, mi-am dat seama că este doar începutul dintr-o serie de cărți de memorii, iar indiciu este titlul, care se referă doar la primul sfert de veac. Boia și-a reconstituit o mare parte din copilărie și adolescență pe baza notițelor din jurnal. Faptul că ținea un jurnal la acea vîrstă este admirabil și salvator. De altfel, copilul Lucian se dovedește prodigios și ambițios. A avut un plan încă de tînăr și a devenit istoric, așa cum își propusese. Pe de altă parte, autorul a fost crescut într-un spirit liber în familia sa cu origini italiene, o libertate individuală, dar și socială, politică și culturală. A intrat în contact cu semeni de diverse etnii, a călătorit, a citit presă străină, a studiat în Biblioteca Academiei etc.

Abia după ce am terminat cartea “Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac” de Lucian Boia, mi-am dat seama că este doar începutul dintr-o serie de cărți de memorii, iar indiciu este titlul, care se referă doar la primul sfert de veac. Boia și-a reconstituit o mare parte din copilărie și adolescență pe baza notițelor din jurnal. Faptul că ținea un jurnal la acea vîrstă este admirabil și salvator. De altfel, copilul Lucian se dovedește prodigios și ambițios. A avut un plan încă de tînăr și a devenit istoric, așa cum își propusese. Pe de altă parte, autorul a fost crescut într-un spirit liber în familia sa cu origini italiene, o libertate individuală, dar și socială, politică și culturală. A intrat în contact cu semeni de diverse etnii, a călătorit, a citit presă străină, a studiat în Biblioteca Academiei etc.

Cartea “Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989” de Lavinia Betea se bazează pe însemnările zilnice din agenda șefului de cabinet al Elenei Ceaușescu (Cabinetul 2). Zi de zi, acesta nota ora la care intra și ieșea fiecare persoană primită de Leana și subiectul discuției. Lavinia Betea coroborează aceste informații seci cu știrile vremii, cu alte cărți despre acea perioadă și cu interviurile luate de ea însăși unor înalți demnitari comuniști. Rezultă o monografie stufoasă a ultimului an din viața Ceaușeștilor, din care nu lipsesc misterele, tensiunile, bîrfele, intrigile, abuzurile, situațiile absurde ș.a.m.d. Cartea este un mozaic de ședințe mai scurte sau mai lungi, de întrevederi programate cu mult timp în urmă sau de chemări intempestive la Cabinetul 2.

Suki Kim a fost de mai multe ori în Coreea de Nord dar în două rînduri a avut “șansa” de a preda engleza la universitatea elitei politice. Studenții erau copiii marilor ștabi din Partidul Muncitorilor, deci erau considerați cei mai buni dintre cei buni. Cu toate acestea, șocul cel mai mare a fost să constate că acești tineri știau despre lume mai puțin decît știa un elev de școală primară din Europa sau din SUA. Pentru a nu uita detalii, fapte și date, autoarea a luat zilnic notițe, dar pentru asta a folosit sitck-uri USB, de teamă să nu-i fie descoperite însemnările. Sigur, în Coreea de Nord supravegherea este totală, pînă la nivel de familie. Spălarea în masă a creierelor face ca cetățenii să se autocenzureze permanent. Suki Kim a constatat, după primele două săptămîni petrecute în campus, că este foarte obosită și a pus asta pe seama faptului că în permanență creierul era ocupat să vegheze ca nu cumva să încalce vreo “poruncă” sau vreo interdicție dintr-o listă pe care autoarea și-o întocmise formal, pe hîrtie.

Suki Kim a fost de mai multe ori în Coreea de Nord dar în două rînduri a avut “șansa” de a preda engleza la universitatea elitei politice. Studenții erau copiii marilor ștabi din Partidul Muncitorilor, deci erau considerați cei mai buni dintre cei buni. Cu toate acestea, șocul cel mai mare a fost să constate că acești tineri știau despre lume mai puțin decît știa un elev de școală primară din Europa sau din SUA. Pentru a nu uita detalii, fapte și date, autoarea a luat zilnic notițe, dar pentru asta a folosit sitck-uri USB, de teamă să nu-i fie descoperite însemnările. Sigur, în Coreea de Nord supravegherea este totală, pînă la nivel de familie. Spălarea în masă a creierelor face ca cetățenii să se autocenzureze permanent. Suki Kim a constatat, după primele două săptămîni petrecute în campus, că este foarte obosită și a pus asta pe seama faptului că în permanență creierul era ocupat să vegheze ca nu cumva să încalce vreo “poruncă” sau vreo interdicție dintr-o listă pe care autoarea și-o întocmise formal, pe hîrtie.

Romanul este o alegorie, deși povestea este coerentă și personajele extrem de pitorești. Narațiunea este exprimata de către băiatul familiei, fascinat, uimit și pe alocuri surprins de stilul de viață al părinților lui. Cîntecul “Mr. Bojangles” (Nina Simone) este laitvmotivul și coloana sonoră a întîmplărilor. Umorul are rolul de a uni familia, de a destinde atmosfera în momentele încordate și de a- face pe cei din jur să se apropie și mai mult de cei trei. Cam aceleași efecte le are și muzica: cuplul extravagant se pune pe dansat cînd ți-e lumea mai dragă sau organizează petreceri, chiar și fără ocazii evidente, în cadrul cărora dansează pasional. Mama este centrul cărții. Asistăm la degradarea treptată a comportamentului ei, pînă la internarea într-o clinică de boli mintale, cu un diagnostic neclar, dar la limita dintre tulburare bipolară și schizofrenie.

Romanul este o alegorie, deși povestea este coerentă și personajele extrem de pitorești. Narațiunea este exprimata de către băiatul familiei, fascinat, uimit și pe alocuri surprins de stilul de viață al părinților lui. Cîntecul “Mr. Bojangles” (Nina Simone) este laitvmotivul și coloana sonoră a întîmplărilor. Umorul are rolul de a uni familia, de a destinde atmosfera în momentele încordate și de a- face pe cei din jur să se apropie și mai mult de cei trei. Cam aceleași efecte le are și muzica: cuplul extravagant se pune pe dansat cînd ți-e lumea mai dragă sau organizează petreceri, chiar și fără ocazii evidente, în cadrul cărora dansează pasional. Mama este centrul cărții. Asistăm la degradarea treptată a comportamentului ei, pînă la internarea într-o clinică de boli mintale, cu un diagnostic neclar, dar la limita dintre tulburare bipolară și schizofrenie.

Și eu credeam că fericirea este o anumită stare continuă, la care ajungi după foarte mult efort, după explorarea sinelui, după compromisuri și atitudini proactive. Iată că aflu din “Formula fericirii” de Stefan Klein că acelea sunt de fapt bucurii și că fericirea nu poate exista decît într-un singur moment, în prezent. Cartea aceasta este promovată drept “manual” de obținere a fericirii. Autorul spune că nu este foarte greu să ajungi la această stare, dacă urmezi cîteva sfaturi de bun simț. Cu toate acestea, volumul nu este un manual tradițional, deși este structurat pe capitole. Sfaturile le vei culege pe tot parcursul cărții, nu le vei găsi pe toate la un loc.

Știm cu toții că Donald Trump este incompetent și are temperamentul unui copil de 2-3 ani. A crezut că poate aplica la președinția celui mai puternic stat din lume bruma de principii de business pe care le cunoaște. Bogăția lui, în mare parte moștenită de la tatăl său, l-a propulsat în lupta pentru Casa Albă și Donald a câștigat într-o țară în care nivelul educației scade vertiginos. Dar cînd toate astea îți sunt demonstrate de Bob Woodward, unul dintre cei doi jurnaliști care au condus ancheta Watergate, parcă ai argumente în plus să crezi că e ceva putred în modul în care SUA sunt conduse astăzi. Cartea “Fear. Trump in the White House” este stufoasă, plină de detalii, fapte, cifre. Este rezultatul unui efort fenomenal de documentare. Volumul sintetizează mii de ore de interviuri, mii de pagini de documente, sute de situații. Este împărțită pe capitole tematice, dar există și un fir cronologic, de la încercarea lui Trump de a candida, la succesul lui în alegeri și la perioada de “domnie” care a urmat pînă acum.

Cartea este plină de episoade sexuale descrise plastic, de masturbări, de vomă, de tot felul de lichide care părăsesc corpul uman. Dar ele fac parte din atmosfera extrem de brutală a volumului, iar personajele sunt influențate de acest mediu. “Xanax” nu este un roman, ci mai degrabă o colecție de episoade aranjate cronologic, de la copilăria pînă la maturitatea autorului. Poveștile despre viața la țară și mijloacele de divertisment de acolo sunt savuroase și foarte directe. Schimbarea domiciliului la oraș determină transfigurarea și adaptarea la mediu a autorului. Este vorba despre anii ’90 în România, acea perioadă tulbure, un amestec de explozie boemă și căutarea unei democrații care avea să vină mult mai tîrziu.

Ciudată carte! Pentru că, deși textul este dens și trebuie să te concentrezi 100% pentru a urmări povestea, finalul este dezarmant de simplu, dar și de interesant în același timp. De fapt, e o poveste simplă: maltezul Erik Xerri ajunge în Berlin, trece în partea estică și, la o cafenea, o cunoaște pe Jutta Heim. Destul de simplu, ajunge să fie invitat la ea și să… știți voi. Ei bine, Jutta Heim devine obsesia vieții lui. Nici după divorț, Erik nu reușește să și-o scoată din cap pe Jutta. Îi revin din cînd în cînd în minte fragmente din acea întîlnire, senzații, mirosuri. Îi scrie acelei femei misterioase, dar nu primește niciodată răspuns. Treptat, berlineza devine un ideal feminin cu care personajul principal își umple viața. Este o experiență generatoare de frustrare și întrebări constante.

Ciudată carte! Pentru că, deși textul este dens și trebuie să te concentrezi 100% pentru a urmări povestea, finalul este dezarmant de simplu, dar și de interesant în același timp. De fapt, e o poveste simplă: maltezul Erik Xerri ajunge în Berlin, trece în partea estică și, la o cafenea, o cunoaște pe Jutta Heim. Destul de simplu, ajunge să fie invitat la ea și să… știți voi. Ei bine, Jutta Heim devine obsesia vieții lui. Nici după divorț, Erik nu reușește să și-o scoată din cap pe Jutta. Îi revin din cînd în cînd în minte fragmente din acea întîlnire, senzații, mirosuri. Îi scrie acelei femei misterioase, dar nu primește niciodată răspuns. Treptat, berlineza devine un ideal feminin cu care personajul principal își umple viața. Este o experiență generatoare de frustrare și întrebări constante.

Hai că nu așteptați ca Tom Hanks să și scrie cărți, nu-i așa? Actorul care a fost în filme în diverse situații limite, în personaje de tipul căpitan de vas, pilot de avion, șofer etc. revine acum cu un volum de povestiri… atipice. Mai întîi o precizare: titlul este un joc de cuvinte, deoarece se referă atît la personalități deosebite, dar și la caracterele diferite tastate de mașinile de scris de pe timpuri. Tom Hanks este colecționar de mașini de scris și aproape în toate povestirile din carte apare o mașină de scris, ori ca accesoriu într-o scenă, ori ca obiect foarte important pentru vreun personaj principal. Cele peste 400 de pagini ale volumului “Caractere atipice” cuprind proză scurtă de diverse facturi. Deși îți poate părea o carte groasă, este ușor de citit, datorită stilului light al lui Tom Hanks. Povestirile merg de la o proză directă, de tip scenariu de film, pînă la adevărate eseuri sub forma unor articole de presă. Ba chiar cartea conține un adevărat scenariu de film, cu replici și indicații cu tot!

Am citit și celelalte două cărți ale lui Iohannis. Iar dacă acelea au fost interesante datorită accentelor biografice și explicării modului în care candidatul Iohannis a ajuns președintele României, cea de față cu greu poate fi încadrată undeva. Pare că autorul nu a știut ce vrea cu acest text. Este un eseu cuminte despre Uniunea Europeană, integrarea noastră în această structură, provocările și viitorul Uniunii. Doar că, așa cum îi este personalitatea, și în acest volum Iohannis este șters, banal, fără opinii puternice. Poate ne-am obișnuit noi cu harța pe tărîm mioritic, dar parcă nici să fii politicos și diplomat non-stop nu este abordarea perfectă. Dacă în prima parte a cărții, Iohannis face un istoric al UE pe care-l putem găsi fără mare efort într-o mulțime de surse online, în a doua parte încearcă să spună ce crede el despre proiectul european.

Am citit și celelalte două cărți ale lui Iohannis. Iar dacă acelea au fost interesante datorită accentelor biografice și explicării modului în care candidatul Iohannis a ajuns președintele României, cea de față cu greu poate fi încadrată undeva. Pare că autorul nu a știut ce vrea cu acest text. Este un eseu cuminte despre Uniunea Europeană, integrarea noastră în această structură, provocările și viitorul Uniunii. Doar că, așa cum îi este personalitatea, și în acest volum Iohannis este șters, banal, fără opinii puternice. Poate ne-am obișnuit noi cu harța pe tărîm mioritic, dar parcă nici să fii politicos și diplomat non-stop nu este abordarea perfectă. Dacă în prima parte a cărții, Iohannis face un istoric al UE pe care-l putem găsi fără mare efort într-o mulțime de surse online, în a doua parte încearcă să spună ce crede el despre proiectul european.

Despre această carte s-a spus că va reprezenta ceea ce a fost în epocă “Neuromancer” de William Gibson. Nu știu ce să zic, nu văd chiar atît în perspectivă. Dar cu siguranță este o carte importantă, una dintre puținele din SF-ul modern care vorbește despre relația dintre cyborgi și oameni, un subiect foarte popular în SF-ul anilor ’60-’70. Pus în contextul avîntului inteligenței artificiale pe care-l experimentăm astăzi, este posibil să auzim vorbindu-se despre romanul “Autonom” de Annalee Newitz și peste cîțiva ani. Suntem în anii 2100 și ceva, cînd nu mai există cetățenie pentru oameni, ci franciză. Este un fel de permis de cetățenie pe care oamenii îl pot cumpăra pentru diverse state ale lumii. Oamenii care nu-și permit o franciză de cetățenie pot încheia un contract de servitute. Iar totul este guvernat de Coaliția Internațională pentru Proprietate (CIP) și copyright-ul este cel care controlează toate lucrurile, inclusiv medicamentele. Ei bine, pe o piață atît de supravegheată, este normal să apară produse contrafăcute. Eliasz, un agent angajat de compania farmaceutică Zaxy, alături de robotul Paladin, este trimis să investigheze sursa unui medicament falsificat (Zacuity), care dă consumatorilor dorința de a munci continuu.

Despre această carte s-a spus că va reprezenta ceea ce a fost în epocă “Neuromancer” de William Gibson. Nu știu ce să zic, nu văd chiar atît în perspectivă. Dar cu siguranță este o carte importantă, una dintre puținele din SF-ul modern care vorbește despre relația dintre cyborgi și oameni, un subiect foarte popular în SF-ul anilor ’60-’70. Pus în contextul avîntului inteligenței artificiale pe care-l experimentăm astăzi, este posibil să auzim vorbindu-se despre romanul “Autonom” de Annalee Newitz și peste cîțiva ani. Suntem în anii 2100 și ceva, cînd nu mai există cetățenie pentru oameni, ci franciză. Este un fel de permis de cetățenie pe care oamenii îl pot cumpăra pentru diverse state ale lumii. Oamenii care nu-și permit o franciză de cetățenie pot încheia un contract de servitute. Iar totul este guvernat de Coaliția Internațională pentru Proprietate (CIP) și copyright-ul este cel care controlează toate lucrurile, inclusiv medicamentele. Ei bine, pe o piață atît de supravegheată, este normal să apară produse contrafăcute. Eliasz, un agent angajat de compania farmaceutică Zaxy, alături de robotul Paladin, este trimis să investigheze sursa unui medicament falsificat (Zacuity), care dă consumatorilor dorința de a munci continuu.

Am citit cartea în vreo 4 zile și am citit cel mai mult seara, înainte de culcare, lucru care ajută și la somn. Noroc că eram obosit și am adormit fără să stau mult pe gînduri, pentru că romanul este generator de coșmaruri masive! Cum altfel, avînd în vedere că sunt găsite cadavre ciopîrțite în pădure, oameni dispar brusc și reapar sub formă de fantome? Întîi de toate, C.J. Tudor nu e un nume românesc. Autoarea s-a născut în Anglia, acolo unde are loc și acțiunea din “Omul de cretă”. Apoi, cartea este recomandată și de Stephen King însuși! Și bine face, pentru că merită. Este o poveste care desfășoară pe două planuri temporale – 1986 și 2016 -, plină de angoase, mister și crime. În 1986 trăiesc personajul principal (povestea este la persoana I) și gașca lui. Niște copii obișnuiți se dovedesc a constitui un grup ciudat, în care secretele se acumulează și generează tragedii.

Am citit cartea în vreo 4 zile și am citit cel mai mult seara, înainte de culcare, lucru care ajută și la somn. Noroc că eram obosit și am adormit fără să stau mult pe gînduri, pentru că romanul este generator de coșmaruri masive! Cum altfel, avînd în vedere că sunt găsite cadavre ciopîrțite în pădure, oameni dispar brusc și reapar sub formă de fantome? Întîi de toate, C.J. Tudor nu e un nume românesc. Autoarea s-a născut în Anglia, acolo unde are loc și acțiunea din “Omul de cretă”. Apoi, cartea este recomandată și de Stephen King însuși! Și bine face, pentru că merită. Este o poveste care desfășoară pe două planuri temporale – 1986 și 2016 -, plină de angoase, mister și crime. În 1986 trăiesc personajul principal (povestea este la persoana I) și gașca lui. Niște copii obișnuiți se dovedesc a constitui un grup ciudat, în care secretele se acumulează și generează tragedii.

Cartea lui Shelley Pearsall este țintită către adolescenți, dar asta nu înseamnă că nu le va plăcea și adulților această poveste inspirată din fapte reale. Romanul este construit pe personalitatea și unica operă a lui James Hampton, un senior de culoare modest, care a trăit și lucrat în Washington D.C. Supărat că bătrînul umblase în gunoi și luase pe cap șapca purtată de tatăl său cînd trăia, Arthur aruncă o cărămidă în direcția lui și-l rănește. La tribunal, Hampton îl roagă pe judecător să nu-l trimită pe băiat la școala de corecție, ci să-l oblige să lucreze pentru el.

Pentru a scrie această carte, Edward Snowden a făcut un curs de scriere de 9 luni. Ați putea spune că oricum nu are mare lucru de făcut în locuința lui “secretă” din Moscova, dar nu este chiar așa. După cum explică el, viața lui de zi cu zi nu diferă de viața noastră, a celor care nu suntem urmăriți de National Security Agency (NSA) sau de Central Intelligence Agency (CIA). Ca și noi, și Snowden stă în fața laptop-ului, în cea mai mare parte a timpului. Citește știri, joacă jocuri piratate (pentru că nu mai folosește card-uri bancare de cînd a fugit din SUA), participă la întîlniri ale fundației în al cărei comitet de administrație este, oferă interviuri etc. Îi este alături Lindsay, iubita lui de mulți ani, cu care s-a căsătorit de curînd. Una dintre cele mai dramatice părți din cartea “Dosar permanent” mi s-a părut cea în care noul whistleblower caută pe harta lumii măcar o țară în care să poată fugi, o țară care să nu aibă legături atît de strînse cu SUA încît să-l dea pe mîna guvernului american imediat ce atinge pămîntul ei. Astfel ajunge să aleagă Hong Kong, unde locuiește cîteva săptămîni la hotel, fără să iasă din cameră. Acolo se întîlnește cu jurnaliștii Laura Poitras și Glenn Greenwald și din filmările din acea cameră de hotel reiese documentarul “Citizen Four”.

Alături de “Demonul amiezii” de Andrew Solomon, aceasta este una dintre puținele cărți pe această temă care-ți vor produce revelații. Nu atît prin conținut, ci prin modul în care este scrisă. La fel ca Solomon, Hari vorbește pe înțelesul tău, îți oferă exemple personale, îți spune povești și inserează pe parcurs fragmente din interviuri și din studii științifice. De altfel, bibliografia este impresionantă la ambele volume și baza de literatură de specialitate este solidă. Ideea de bază a cărții este că există alte cauze ale depresiei și anxietății decît cele cunoscute de noi pînă acum sau propovăduite de medici și companii farmaceutice. Este depresia provocată de nivelul scăzut de serotonină? Nu fost niciodată o bază științifică reală pentru asta, ci doar o chestiune de marketing. Dar nici nu a fost vreodată discreditată această teorie. Pe de altă parte, companiile farmaceutice publică selectiv rezultatele, în așa fel încît medicamentul pe cale să fie lansat să pară că este util și poate fi autorizat să fie vîndut.

Scriitorul francez laureat cu Premiul Goncourt ne oferă aici cronica unui bărbat, de-a lungul mai multor ani, într-un roman învăluit de romantism, delicatețe și observații psihologice. Provenit dintr-o familie de doctori (bunicul fusese chiar unul din doctorii lui Stalin înainte de moartea dictatorului) și marcat de sinuciderile părinților, bunicului și unchiului său, tînărul Katrakilis crește cu depresie și anxietate. În loc să urmeze și el o carieră de doctor, se decide să se apuce la nivel profesional de pelota bască, un sport ciudat. Se mută la Miami, unde devine angajat cu normă întreagă pentru a juca în arene pline de pariori.

“Making Movies” este un manual pentru începători, scris de Sidney Lumet, regizor respectat de la Hollywood. Deși este ancorată în tehnica și gîndirea de pînă în anii ’90, este o carte excelentă, care descrie pas cu pas cum este proiectat și executat un film de lung metraj. Poate și voi v-ați întrebat de multe ori ce a făcut regizorul unui film, de fapt, la fel cum vă întrebați și care este mai exact rolul dirijorului unei orchestre. O comparație bună este cea cu teatrul de păpuși: degeaba ai păpuși bine realizate, un scenariu nemaipomenit, muzică originală, atmosferă adecvată, dacă nu ai pe cineva care să pună toate aceste lucruri cap la cap.

“Regele în galben” este o colecție de povestiri. Dacă ar fi fost după mine, n-aș fi dat acest titlu, pentru că nu povestirea cu această denumire mi s-a părut cea mai bună. Mie mi-a plăcut mult “Praful de prizat al Profesorului Bingo”, unde un praf miraculos oferă calități extraordinare celui care-l prizează. Ritmul lui Chandler este dinamic, sacadat, scenele se succed cu repeziciune. În toate povestirile sale, transpare un umor fin, care se transformă în autoironie atunci cînd povestirea este la persoana I.

“Regele în galben” este o colecție de povestiri. Dacă ar fi fost după mine, n-aș fi dat acest titlu, pentru că nu povestirea cu această denumire mi s-a părut cea mai bună. Mie mi-a plăcut mult “Praful de prizat al Profesorului Bingo”, unde un praf miraculos oferă calități extraordinare celui care-l prizează. Ritmul lui Chandler este dinamic, sacadat, scenele se succed cu repeziciune. În toate povestirile sale, transpare un umor fin, care se transformă în autoironie atunci cînd povestirea este la persoana I.

În această carte, Maajid Nawaz povestește sincer cum a devenit militant islamist, cum a suferit din această cauză în închisoare și cum s-a reabilitat și a scăpat de atitudinea radicală. Am găsit fascinant modul în care acel tînăr pasionat de hip-hop și de cultura din jurul acestui gen muzical a abandonat treptat școala, a intrat în cercuri de îndoctrinare islamistă, a devenit membru al unei organizații celebre și unul dintre liderii acesteia. În afară de povestea de viață ieșită din comun, autorul explică diferența dintre islam și islamism, face o istorie a mișcării islamiste, pune mereu în context faptele.

Într-o dimineață oarecare, April May descoperă pe o stradă din New York o statuie asemănătoare cu cea a unui Transformer, realizată dintr-un material necunoscut, imobilă, fără vreo explicație alături. După ce filmează un clip cu ajutorul prietenului Andy, April devine celebră în întreaga lume. Se constată că mai sunt 60 și ceva de statui identice în alte orașe de pe mapamond. Statuia capătă numele de Carl și de atunci încolo începe o adevărată vînătoare de explicații. Acest pretext este folosit de Hank Green pentru a descrie lumea ciudată în care trăim, dominată de știri false și tehnologii digitale. April May devine un superstar mondial cu ajutorul rețelelor sociale. Ea încheie un contract cu un impresar, este curtată de televiziuni, posturi de radio și site-uri, pregătește o carte. Celebritatea fetei este prototipul celebrității pe care astăzi oricine o poate căpăta dacă știe cîteva “șmecherii” prin care să poată folosi eficient canalele de comunicare moderne.

Tristă soartă, realistă carte… Cam la asta mă gîndeam după ce am închis copertele acestui volum. În “Strania istorie a comunismului românesc…”, Lucian Boia face o incursiune în trecutul sumbru al țării noastre, iar ultima parte este dedicată unor reflecții personale. lucian-boia-strania-istorie-a-comunismului-romanesc-copertaAți citit “De ce este România altfel”? Acolo, Boia explică unele paradoxuri legate de țara noastră. În volumul de față, el deslușește și alte lucruri curioase din trecutul carpato-danubiano-pontic. Pînă la urmă, de ce am lăsat comunismul să se instaleze și de ce am răbdat apoi sub el atît timp? Autorul nu o spune explicit, dar eu trag concluzia că totul se datorează unei oarecare lipse de educație și acelei trăsături de caracter național mult cîntate în balada “Miorița”. După ce în prima parte face un rezumat al întregii perioade comuniste a României, istoricul pornește la drum și ia la bani mărunți cam toate laturile societății de atunci.

Este primul volum scos de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) pe care am pus mîna. Cartea este o colecție de studii științifice, plus cîteva recenzii. Însă nu trebuie să vă sperie adjectivul “științifice”, pentru că sunt texte ușor de înțeles, chiar și de cineva care n-a mai citit pînă acum memorialistică din perioada comunistă a României. N-am înțeles ce caută în volum studiile despre propaganda și ideologia din literatura comunistă și “House pARTy”, pentru că cele două texte nu se prea înscriu în ideea din titlu. Chiar și așa, cartea este un tezaur de documente și mărturii și m-a făcut să-mi dau seama că, oricît de mult ai citi și ai afla despre viața cotidiană din acele timpuri, tot găsești ceva nou de fiecare dată. De exemplu, după aceleași principii după care le erau repartizate locuințele muncitorilor din zona Hunedoara, tot așa a ajuns Bucureștiul să fie fragmentat pe cartiere locuite de diverse clase sociale: protipendada politică în zona Unirii, mai-marii partidului în zonele Cotroceni și Primăverii, militarii în… Militari și Drumul Taberei etc.

Sunt tot felul de mituri despre mersul la biserică, dar important este să respecți niște reguli de bun simț. Am cumpărat cartea pentru membri ai familiei mele, dar și mie mi s-a părut edificatoare în privința a ceea ce poți face și ce nu în timpul slujbei, dacă ești credincios creștin-ortodox.

Sunt tot felul de mituri despre post, dar cel mai important este să fii cumpătat. Am cumpărat cartea pentru membri ai familiei mele, dar și mie mi s-a părut edificatoare în privința a ceea ce poți face și ce nu în timpul postului, dacă ești credincios creștin-ortodox.

M-am amuzat mult citind această carte și chiar n-am băut nimic în timpul lecturii. Mi-a plăcut stilul autorului, umoristic și ironic, pentru că mi se spune că și eu aș fi de multe ori așa. Chiar în introducere, Mark Forsyth spune că nu e un băutor, dar că a studiat atît de mult efectele alcoolului încît poate vorbi espre el în cunoștință de cauză. “Scurtă istorie a beției”este ceea ce spune: o trecere în revistă cronologică a modului în care alcoolul ne-a transformat din animale în oameni și invers. Cartea începe de la preistorie și ajunge la prohibiția din SUA și este formata din date istorice, anecdote, mituri, dar și demitizări și o mulțime de personaje istorice și imaginare. Pe la jumatatea cărții, îți dai seama cît de importantă a fost băutura de-a lungul istoriei umanității: ea a construit și a destrămat imperii, a generat mituri, a fost pusă în cîrca zeităților și a dumnezeilor, ne-a ajutat și ne-a pus bețe în roate.

Autorul face un gest îndrăzneț prin această carte apărută în original în 2015: Ryan Holiday dă cărțile pe față și explică modul în care poate fi manipulată presa online și blogosfera. El spune că multă lume face asta, mai ales marile companii, dar că puțini sunt dispuși să recunoască. Volumul este o confesiune brutală și fără scrupule a modului în care poți păcăli cu bună știință cititorii. Din 2015 pînă acum, lucrurile s-au mai schimbat, așa că unele metode explicate de Holiday nu mai sunt valabile astăzi. Principiile de bază sunt însă aceleași. De exemplu, și astăzi companii precum American Apparel inventează subiecte sau fac cascadorii de marketing pentru a atrage atenția, pentru a crea controverse și pentru a stîrni spiritele. Culmea, astăzi compania pomenită are sloganul “Ethically Made”! :-)

A fost o carte pe placul meu, care mi-a adus aminte de stilul lui David Lodge și care s-a apropiat în unele aspecte în subiect de “Proiectul Rosie”. Un stil de scriitură alert și umoristic, cu o mulțime de ironii. Încă de la început, vei empatiza cu Hector, un bărbat bolnav de colecționită: pur și simplu el nu se poate abține să nu colecționeze mereu ceva, fie că e vorba de insigne, etichete de sticle sau dopuri de șampanie. La un moment dat, își dă seama că această meteahnă a lui e menită să-i mascheze lipsa de realizări din viață. Așa că-și ia inima în dinți și decide să se vindece.

În prefața cărții “Ted Talks. Ghidul oficial TED pentru vorbit în public”, Chris Anderson spune că această carte nu este pentru profesori. Eu cred că este. Volumul îți dă ponturi despre toate fazele vorbitului în public, de la alegerea subiectului la modul în care să te prezinți pe scenă. Este o carte practică, plină de citate și exemple, ale cărei sfaturi le poți aplica imediat.

Poate locuiești sau ai fost prin Timișoara, dar nu știi orașul așa cum este el descris de Goran Mrakić în această culegere de proză scurtă. Sunt texte care combină amintirile cu nostalgia și un strop de atitudine politică. “Povestiri din garaj” reprezintă o cronică a perioadei de tranziție, de după Revoluția din 1989, un adevărat jurnal personal al unui om care și-a trăit adolescența în perioada comunistă.

Poate locuiești sau ai fost prin Timișoara, dar nu știi orașul așa cum este el descris de Goran Mrakić în această culegere de proză scurtă. Sunt texte care combină amintirile cu nostalgia și un strop de atitudine politică. “Povestiri din garaj” reprezintă o cronică a perioadei de tranziție, de după Revoluția din 1989, un adevărat jurnal personal al unui om care și-a trăit adolescența în perioada comunistă.

Este prima carte de Haig pe care am citit-o și recunosc că am cumpărat-o din simplul motiv că mi-a plăcut titlul. Pentru că da, și eu consider că locuim pe o planetă nervoasă. Ea nu era așa, noi am înnebunit-o, cu stilul nostru de viață, cu plasticul și cu ura. Iar Matt Haig a fost afectat atît de mult de societatea asta încît a avut depresie, anxietate și atacuri de panică. Bănuiesc că mai are și acum, pentru că astea nu trec ca tusea.

Volumul are 4 părți: 1. Despre maniere care țin de activitatea profesională 2. Mesajele private și arta flirtului online 3. Despre friend-uire și unfriend-uire 4. Comunicarea online în comunități Este o carte agreabilă, ce poate fi citită ușor, deoarece este fragmentată pe secțiuni, situații și exemple. Tonul este umoristic și ironic, dar asta nu înseamnă că nu veți extrage de acolo tot felul de învățături. Autoarea face un slalom printre multiple situații cu care ne-am confruntat de-a lungul timpului. Ca și mine, și ea crede că putem suna un om numai dacă este ceva ce nu poate fi transmis prin e-mail sau prin altă metodă sau dacă este ceva urgent (dar chiar urgent, de viață și de moarte!). Oricum, dacă totuși vrem să sunăm, e bine să anunțăm persoana, pentru că un apel telefonic necesită atenție integrală și oferă o serie de informații fatice, care în mesajele electronice nu pot fi percepute (ton, inflexiuni etc.).

Așa cum spune și autorul în epilog, să scrii o carte de ficțiune despre Auschwitz este un gest delicat. Nu ține neapărat de curaj, ci de arta de a găsi acea linie fină dintre adevărul istoric și “romanțarea” unor ani de groază. “Evadare de la Auschwitz” te ține cu sufletul la gură. Paradoxal, deși este un roman despre lagărele de exterminare naziste, cartea se citește ușor. Autorul are un stil de scris simplu, dar nu lipsit de descrieri ample, portrete bine realizate și dialoguri semnificative.

Aceia dintre voi care au fost la psihoterapie au trecut probabil cel mai adesea prin terapie cognitiv-comportamentală sau psihanaliză. Ați putea crede că terapia gestalt este cine știe ce chestie nouă în domeniu. De unde! Acest tip de terapie are deja vreo sută de ani, dar este mai puțin cunoscută la noi. Volumul este scris pentru terapeuți. De aceea, limbajul este tehnic, de specialitate. Dacă n-ai mai citit cărți de psihologie sau n-ai studii în domeniu, îți va fi un pic greu să înțelegi unele fraze. Dar nu e nicio rușine să stai cu dicționarul sau mobilul lîngă tine, pentru a căuta noțiuni necunoscute! Avînd în vedere acest public, cartea este scrisă din perspectiva terapeutului, dar și în calitate de client te poți identifica cu situațiile expuse și poți practica exercițiile sugerate. Cele 100 de teme merg de la istoria terapiei gestalt către explicații de bază, trec prin călătoria terapeutică, fenomenologie și dialog, pentru a ajunge la etică și valori și a se încheia prin cercetare în domeniu. Recenzie: