O carte pe care am citit-o cu foarte, foarte mare plăcere. Un adevărat deliciu pentru pasionații de istorie medievală. Veți descoperi o poveste jucăuș-ironică, pe alocuri chiar caustică. Multă, multă ironie. Eco face din nou paradă de cunoștințele sale vaste de medievist: folosindu-se de personajul principal Baudolino (un tânăr italian, protejat al împăratului Ferederic Barbarossa, care în timpul jafului Constantinopolului de către cruciații latini la 1204 îl salvează pe logofătul imperial Nichita Choniates căruia îi povestește ulterior pățaniile sale), Eco ne portă prin universitățile, bibliotecile și tavernele Parisului, prin imaginarul și disputele filosofice ale medievalilor (există sau nu există vid?, este pământul plat sau rotund?), prin fapte de război reale (războaiele lui Barbarossa, cruciada a IV-a, spolierea Hagiei Sophia, luptele intestine din Constantinopole), prin tărâmuri mitice populate de ființe fabuloase (unicorni, gymnosofisti, blemi, monopozi, panoți, ypatii și satiri), neezitând chiar să imagineze povești/contextele care au dus la nașterea poeziilor din "Carmina Burana" sau la aflarea/inventarea a diferite relicve sfinte (magii de la Răsărit, celebrele "capete" ale Botezătorului, Sfântul Graal etc.). O carte pe care, totuși, nu o recomand bunilor creștini sensibiloși și impreganți de pioșenie întrucât ironizează extrem de mult comerțul medieval cu moaște, punând la îndoială autenticitatea lor.

O adevărată carte-document, povestea unei vieți care a străbătut cam toate regimurile politice ale secolului XX: monarhia constituțională, dictaturile interbelice, comunismul, democrația de după '90. Ar trebui inclusă pe lista de lecturi obligatorii în licee, e o adevărată mărturie cu privire la ororile regimului comunist...

Mărturia lui Adelin Petrișor, probabil singurul reporter român care a reușit să ajungă oficial în Coreea de Nord, cu privire la regimul nord-coreean. Varianta scrisă, mai bogată în detalii, a celor relatate în documentarul "Coreea de Nord - nimic de invidiat" a aceluiași autor.

Un roman tulburător care m-a impresionat nu prin stilistică, fir epic sau reconstrucția istorică a trecutului, ci prin natura subiectului abordat. Într-o Japonie de secol XVII în care creștinismul implantat jumătate de veac mai înainte de Francisc Xavier era deja interzis ca urmare a politicii shogunatului Tokugawa, iar adepții religiei creștine torturați sau uciși fără milă, noii misionari iezuiți veniți cu zel și cu o oarecare naivitate de la Roma, pe ascuns și cumva în căutarea martiriului, se lovesc de următoarea dilemă morală: trebuie mărturisit Christos cu orice preț sau totul are o limită, și anume dragostea de aproapele? Este acceptabilă apostazia atunci când de ea depinde viața aproapelui tău sau nu? E mai mare iubirea, chiar dacă ea implică umilința, rușinea și repudierea pe vecie de către confrați și comunitatea creștină, sau mărturisirea fără echivoc a credinței, chiar cu prețul durerii celorlalți? Dar, mai presus de toate, întrebarea: de ce Dumenzeu rămâne tăcut, de ce această tăcere în fața atâtor nedreptăți îndurate de aleșii Lui?

O altă carte cutremuratoare din seria mărturiilor despre Coreea de Nord. Aproape jumătate din ea descrie viața de zi cu zi a coreenilor din Nord: foametea cruntă (nu își permiteau decât o masă pe zi, și aceea compusă din terci sau orez - cele două surori Park își juraseră că atunci când vor avea bani își vor cumva găleți întregi de pâine), urmărirea permanentă de către sistem, îndoctrinarea copiilor în cărțile pentru copii (aceștia erau convinși în Kim Ir Sen aducea ploaia și că Kim Jong-Il citea gândurile) sau în școli (problemele de matematică aveau mereu în ele "nenorociți de americani" care erau omorâți de bravii comuniști coreeni), precaritatea sistemului de sănătate (o singură seringă folosită la sute de pacienți, morții din spitale erau lăsați pe caldarâm, în curte, pradă șobolanilor, vreme de mai multe zile înainte de a fi strânși), sărăcia lucie a majorității coreenilor (salariul lor echivalând doi dolari pe lună, prețul pentru câteva kg de cereale), colectele periodice de caca impuse de guvern (pentru a fi folosit pe post de îngrășământ). Cealaltă jumătate a cărții este povestea și mai teribilă a evadării și a adaptării la lumea capitalistă.

Puține cărți mi-au trezit sentimente atât de contradictorii ca această carte. Suki Kim este o americancă de origine coreeană (familia ei e emigrat din Coreea în SUA pe când ea era copil) care a ajuns să predea engleză copiilor elitei nord-coreene într-o universitate înființată în Phenian de niște misionari creștini americani. Pe de o parte, cartea este fascinantă pentru că descrie cu lux de amănunte spălarea pe creier operată de regim de la cele mai fragede vârste - cu toate acestea Kim gândește metode didactice de a le sugera studenților realitatea din afară și de a-i face să gândească critic. Pe de altă parte, însă existența acestei cărți m-a enervat. Da, știu că autoarea a schimbat numele personajelor pentru a le proteja identitatea, însă chiar și așa ar fi trebuit să mai aștepte câțiva zeci de ani până să dea tiparului aceste mărturii. Nici nu vreau să îmi imaginez cum au reacționat autoritățile nord-coreene la apariția cărții... mă întreb dacă acea universitate mai există.

It literally blew my mind! Ce roman, ce autor, câtă sensibilitate și ce forță a scriiturii! Mi-a amintit mult de stilul lui Tolstoi, de tensiunea psihologică din romanele lui Dostoievski, de lirismul lui Kawabata, de tragismul eroilor lui Shakespeare. Un roman plin de poezie, de simboluri, de metafore delicate ca petalele de cireș în timpul festivalului sakura, și totuși atât de plin de vitalitate! În linii mari romanul este o poveste de iubire tragică între tânărul Kyioaki Matsugae, descendent al unei vechi familii de samurai ai cărei membri au ajutat la occidentalizarea Japoniei din perioada Meiji și care în prezentul romanului (era Taisho, anul 1912) ocupă funcții înalte de stat, și frumoasa Sakoto Ayakura, fiica unei familii de nobili japonezi, veche de douăzeci și șapte de generații. Deși se cunosc din copilărie, pasiunea devastatoare între cei doi iese la iveală ca un clocot abia după ce Sakoto este logodită cu prințul imperial. Sakoto și Kiyoaki aleg să își trăiască iubirea în ciuda barierelor sociale și încălcând toate tabuu-urile societății japoneze de la început de secol XX. Luat mai în profunzime, romanul este despre tensiunea dintre o Japonie tradițională aflată în amurg, cu idealurile și codurile ei de onoare, și curentele moderne venite dinspre Occident - tensiune pe care însuși Mishima, descendent al unei vechi familii de samurai, a resimți-o în propria sa viață și care l-a determinat în cele din urmă să își ia viața prin seppuku, metoda de sinucidere rituală a samurailor. Romanul e o meditație cu privire la vechi și nou și la diferențele de cultură, filosofie, religie, gândire dintre Extremul Orient (cu doctrina sa despre transmigrația sufletelor) și Occidentul creștin și rațional, tensiunea dintre valorile traditionale japoneze și occidentalizare fiind prezentă pe tot parcursul romanului.

Una din cele mai frumoase cărți din literatura română. Cum mânuiește cuvintele Valeriu Anania, ce forță a scriiturii, ce metafore și comparații și cum te mai face să întorci paginile ca pe paginile unei vechi cazanii!

Nu se ridică la înălțimea primelor două volume din tetralogia lui Mishima, însă e un roman bun, cu multe detalii de ordin religios și filosofic relative la hinduism și budism (cine nu e familiarizat cât de cât cu temele și conceptele acestor religii orientale va avea oarecare dificultăți în parcurgerea romanului). Dau doar trei stele pentru că mi se pare vulgară, perversă și inacceptabilă obsesia/iubirea unui bărbat de 60 de ani pentru o fată de 18. Oricât mă străduiesc, nu pot concepe așa ceva. Da, știu că una din temele romanului e legată de bătrânețe (de care Mishima era obsedat), dar totuși...

Acel moment când te plesnești peste frunte și te întrebi: cum de nu am citit încă ACEASTĂ CARTE?! Deci... wow, wow, wow, de o mie de ori wow! De mult nu am mai citit un roman atât de bine scris, în care autorul să te captiveze din primul paragraf cu stilul lui inconfundabil, în care ai senzația că plonjezi ca într-o lagună răcoroasă și care te ține cu sufletul la gură până la final. Când Sierva Maria de los Angeles, fetița de 12 ani a marchizului de Casalduero, este mușcată de un câine turbat, comunitatea în care trăiește, undeva în Caraibe, este pusă pe jar, mânată fiind de fricile, prejudecățile și perspectiva unei boli fără leac și prea puțin cunoscute la jumătatea secolului al XVIII-lea. Convins de episcopul orașului că fetița este posedată de demoni și că trebuie supusă unui ritual de exorcizare, tatăl o închide într-o mănăstire de clarise claustrate cu vederi foarte rigide și înguste. Ritualul de exorcizare este încredințat tânărului preot catolic Cayetano Delaura, un om foarte erudit, care își dă seama că fata nu e deloc nebună și că nu decât o victimă a ignoranței și prejudecăților omenești. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste arzătoare - însă oare au ei vreo șansă într-o lume atât de încorsetată? Un roman despre prejudecăți, exorcizări, Inchiziție și o fetiță ieșită cu traume dintr-o familie disfuncțională, traume pe care oamenii vremii le interpretau ca posedare. Un roman bine construit, cu o intrigă bine închegată, cu povești care se întretaie și cu o tensiune care te urmărește în crescendo până la ultima pagină, toate purtând amprenta inegalabilă a scriiturii lui Gabriel Garcia Marquez. Romanul meu preferat din tot ce a scris celebrul autor columbian.

Scrisă în stil simplu și nepretențios, "Cireșe amare" este realitatea majorității femeilor care lucrează ca badante în Italia. O realitate amară, plină de discriminare, prejudecăți, lacrimi, xenofobie, dar și de raze de soare pe alocuri. Ca român care trăiește de ani buni în Italia, care are rude stabilite aici și care a auzit de-a lungul timpului sute de povești ale imigranților români din capitala Italiei pot spune că ceea ce povestește Liliana Nechita este cât se poate de autentic.

Per ansamblu este o poveste frumoasă, însă finalul este dezamăgitor. Văzusem mai întâi filmul (chiar de mai multe ori, e un film excelent) și mă așteptam ca și cartea să aibă un final similar. Nici de departe. Kitty din carte nu e Kitty cea puternică și plină de caracter din film, ci o femeie slabă, frivolă și fără voință. Păcat...

Un roman ușor de citit, captivant, o reinterpretare a clasicelor legende din mitologia greacă. Povestea spusă prin ochii vrăjitoarei Circe de pe insula Aiaia, de care autoarea se folosește pentru a ne purta prin lumea titanilor, a zeilor și a eroilor cunoscuți din "Iliada", "Odiseea", "Eneida" sau din "Metamorfozele" lui Ovidiu. Am citit romanul cu aceeași plăcere cu care am citit, acum 25 de ani, "Legendele Olimpului".

O poveste dureros de frumoasă, ca o cămașă de dantelă care ascunde răni sângerânde...

O carte perfectă atât pentru nostalgicii comunismului, cât și pentru radicalizații din generațiile mai noi. Poate citesc și le vine mintea la cap.

Un roman pe care îl recomand cu căldură tuturor celor interesați de teme precum discriminarea/rasismul/xenofobia, imigrația și viața imigranților de a doua și a treia generație, înstrăinarea/dezrădăcinarea. "Pachinko" este saga unei familii coreene de imigranți în Japonia, o povestire întinsă pe patru generații, de la începutul perioadei coloniale japoneze până în 1989. Când Sunja, fiica adolescentă a doi hangii sărmani de pe o insulă de lângă Busan rămâne însărcinată cu Koh Hansu, un coreean bogat cu afaceri în Japonia și membru yakuza (mafia japoneză), viața pare că ia sfârșit pentru ea. Providențial, este luată în căsătorie de către Baek Isak, un pastor creștin din Pyongyang aflat în trecere la hanul mamei ei, cei doi mutându-se imediat după nuntă în Japonia, la Osaka, la fratele și cumnata lui Isak. Pe parcursul a 700 de pagini, autoarea Lee Min Jin ne relatează povestea Sunjei, a fiilor și nepoților ei, dar și a unei generații întregi de imigranți coreeni în Japonia (denumiți până astăzi "zainichi") care se confruntă din plin cu discriminarea și marginalizarea într-o societate xenofobă. Titlul cărții provine de la un joc mecanic foarte popular în Japonia, pachinko, desfășurat în saloane controlate aproape în totalitate, începând cu anii '40 și până azi, de coreenii cărora li se refuzau de către japonezi muncile calificate sau bine plătite. Romanul are la bază povești adevărate și interviuri pe care autoarea americană de origine coreeană le-a luat coreenilor naturalizați în Japonia, și a pornit de la povestea unui băiat coreean de 12 ani care s-a aruncat de pe o clădire din cauza injuriilor, bullying-ului și a discriminării zilnice cu care se confrunta la școală din partea colegilor japonezi. Un roman pe care, parcurgându-l, am citit printre rânduri viața imigranților români în Italia. Și în care am întrezărit viitorul românilor de a două și a treia generație în diaspora.

Singura carte de literatură contemporană nord-coreeană cunoscută în Occident, după ce a fost scoasă pe ascuns din Coreea de Nord în 2013. După ce am citit cam tot ce au publicat cei care au reușit să fugă din acea țară odioasă, după ce am ascultat sute de ore de podcast-uri cu dizidenți nord-coreeni, am tras concluzia că în Coreea de Nord, după aproape 80 de ani de comunism, spălarea de creier și-a îndeplinit cu succes misiunea și că acolo nu mai există oameni care să gândească liber. Această carte mi-a demonstrat exact contrariul: că încă există oameni care sunt conștienți că trăiesc într-o oribilă dictatură și care mocnesc puternic în adâncurile lor pentru că pe față nu pot zice nimic. Încă mai este speranță.

Păcat că mi-a luat atât de multă vreme până să mă apuc de ea. Ne-o recomandase profu' de logică când eram în clasa a 9-a, acum aproape douăzeci de ani. Ni se recomandase și în facultate. Această carte este una DE CĂPĂTÂI, aș pune-o în top 10 titluri esențiale ale literaturii universale și aș introduce-o inclusiv în programa școlară la istorie. Cartea descrie pas cu pas cum anume se instaurează un regim totalitar și opresiv, păstrând aparența că e "pentru binele poporului" și că totul e "transparent" și "democratic". Și despre cum ulterior, odată instalat regimul, se falsifică istoria, se trece la lichidarea oponenților, la cenzură, la eliminarea drepturilor și libertăților pentru a se ajunge în cele din urmă la ideea că unii sunt mai egali ca alții. Este o fabulă despre instalarea comunismului în țările Europei de Est. De citit și recitit periodic. O carte de nota 10+.

Talibani nu există doar în Afghanistan. Există și în Pakistan. În urmă cu vreo zece ani au împușcat în cap o fetiță de 15 ani, Malala Yousufzai, doar pentru că aceasta milita dreptul fetelor de a merge a școală. Această carte spune povestea Malalei, între timp devenită activistă pentru drepturile omului și laureată a Premiului Nobel pentru Pace. Recomand.

Un roman despre ororile ultimului deceniu comunist pe fondul poveștii de iubire neîmplinite dintre două prietene, Cristina și Nana. Un roman care te bagă în depresie pentru că zugrăvește atât de realist atmosfera cenușie, sărăcia și lipsa de perspective din "epoca de aur", transmise ca o tară anilor de după revoluție. Un roman despre tinerețea părinților noștri ale cărei ecouri le-am resimțit și noi, cei care ne-am trăit copilăria în anii '90-2000.

Primul meu autor venezuelan și prima mea carte citită cu privire la realitățile din acea țară. Impresia pe care ți-o lasă cele relatate e a unei realități distopice dintr-un stat anarhic, eșuat. Povestea unei femei care își asumă identitatea alteia pentru a scăpa din iadul venezuelan - o poveste destul de puțin credibilă, totuși. În rest, detalii cutremurătoare despre anarhia și sărăcia din Venezuela.

Drama unei americance sechestrate de soțul ei iranian în Teheranul aflat în plină revoluție culturală islamică (mijlocul anilor '80), împreună cu fiica lor de cinci ani. O carte care face să ți se ridice părul în cap de oroare: oroarea conștientizării prăpastiei dintre lumea civilizată și democratică a drepturilor omului și fundamentalismul islamic retrograd și patriarhal, în care femeile sunt bunuri aflate la cheremul unui soț care poate dispune de ele după bunul plac.

Un roman care mi-a plăcut mult, în ciuda finalului dur și cam ex abrupto, care îți lasă senzația de neterminat. Altminteri, este un roman reușit, bine scris, fluid, centrat în jurul a două teme: pe de o parte, drama/traumele copiilor lăsați în grija bunicilor de părinții plecați la muncă în străinătate, pe de altă parte condiția imigranților români din Italia înainte de integrarea României în UE. Totul povestit când prin ochii inocenți ai Rădiței, fetița sensibilă și introvertită care suferă în tăcere de dorul de mamă, când din perspectiva Letiției, mama plecată la Roma să câștige un ban pentru familie. În spatele romanului stă cu siguranță multă documentare cu privire la viața imigranților români în Italia: și nu vorbesc atât de exactitatea cu care Dan Lungu descrie comunitatea românilor din Roma, cât de întâmplările/stereotipurile relatate. Deși cartea lui Dan Lungu este o ficțiune, el a pornit de la întâmplări reale: absolut tot ce povestește el din perspectiva Letiției este adevărat (dialogurile, limbajul, raportarea italienilor la români etc.), totul este cât se poate de autentic, este realitatea pe care majoritatea imigranților români o experimentează zi de zi. Exactitatea cu care relatează detalii cu care noi, românii din Italia, suntem familiari, arată cât de mult s-a documentat autorul pentru realizarea cărții. Un mare, mare plus. Referitor la finalul dur: fără acest final cartea ar fi fost emblematică pentru toți copiii din România rămași în grija bunicilor după ce părinții au plecat la muncă în străinătate, e povestea tuturor, toți se pot regăsi cu ușurință în ea. Însă finalul, din păcate, îi răpește acest caracter exponențial. Pentru că ce se întâmplă în final este o excepție, nicidecum ce se întâmplă în toate aceste familii. Păcat...

Dau patru stele nu pentru valoarea literară a cărții (care lipsește cu de săvârșire - cartea este narată într-un stil foarte simplu, Asia Bibi fiind analfabetă), ci pentru povestea înfricoșătoare a Asiei, condamnată la moarte prin spânzurare pentru "blasfemie". Este cutremurător să afli că în lumea asta există țări în care oricine te poate acuza pe blasfemie împotriva profetului Islamului dacă nu ești de aceeași credință cu el, țări în care creștinii sunt persecutați și uciși pentru credința lor. Este greu de acceptat că există oameni atât de necivilizați, inculți, insensibili și abrutizați încât să omoare în bătaie pe cineva care nu le împărtășește religia, să participe la proteste de stradă pentru a cere execuția unui semen al lor, să ucidă cu sânge rece pentru "a spăla onoarea" profetului Islamului. O astfel de țară este Pakistan. Știam despre excesele de acolo din cartea Malalei Yousufzai, "Eu sunt Malala", care la rândul ei a fost împușcată în cap de extremiști, pe când avea doar 15 ani, pentru vina de a promova dreptul fetelor la educație (Malala fiind ea însăși musulmană!). Însă niciodată nu mi-am imaginat că în Pakistan lucrurile stau chiar mai rău decât relatează Malala și că creștinii sunt supuși unor discriminări și persecuții atroce. Cartea Asiei este pentru mințile tari, detaliile sunt înfricoșătoare. Cazul a luat amploare inclusiv la nivel internațional. Faptul că doi oameni de stat pakistanezi care au militat pentru eliberarea Asiei au fost asasinați spune tot...

O carte foarte ciudată, apăsătoare, de un pesimist atroce, aproape suprarealistă. Nu mi-a plăcut. Nu am înțeles-o. Citind în prealabil despre ea, mă așteptam să fie un roman în genul celui al lui Cho Nam-joo, "Kim Jiyoung, născută în 1982", adică un roman despre presiunile pe care societatea patriarhală coreeană le pune pe femei. Da, e și despre asta, dar nu asta e tema principală.

O carte de o sensibilitate aparte. Povestea unei femei spusă prin ochii familiei ei. O femeie simplă dintr-un sat coreean în perioada de după divizarea Coreei, o femeie fără școală, o femeie care nu a ieșit cu nimic în afara limitelor trasate de o societate eminamente patriarhală. O femeie care s-a jertfit ca o lumânare și, ca și în cazul lumânării, doar după stingerea ei cei rămași în urmă au conștientizat cât de importantă era și ce lumină reprezentase în viețile lor.

La fel de bună ca "Zăpada de primăvară", primul volum din tetralogia "Marea fertilității". Am citit "Cai în galop" cu sufletul la gură, mai bine zis l-am devorat. Felul cum scrie Mishima, ideile pe care le transmite, emoțiile pe care le provoacă se încadrează perfect în ceea ce numesc eu Literatură de bună calitate: literatura care te învață, te convinge, te încântă. Ce mă impresionează pe mine cel mai mult la Mishima sunt eroii lui, tragismul lor. Personajele principale din "Cai în galop" (în frunte cu luptătorul Isao Iinuma, reîncarnarea lui Kyioaki Matsugae, eroul din "Zăpadă de primăvară") sunt ca toți eroii lui Mishima: tineri cu sufletul pur, gata să moară pentru un ideal, gata să sară în foc și sabie pentru o idee, gata să își facă fără crâcnire seppuku de dragul onoarei și a frumuseții... Recomand călduros această tetralogie tuturor celor care doresc să descopere sufletul japonez. Deși romanele sunt independente unul de altul, recomand totuși să fie citite în ordine pentru că mai apar trimiteri la întâmplări din volumele precedente.

Probabil unde din cele mai dure cărți scrise vreodată în literatura română. Tăioasă ca un brici. Am citit-o cu răsuflarea tăiată și cu noduri în gât, printre oftaturi, nevenindu-mi să cred că poate exista atâta frustrare. Nevenindu-mi să cred unde te poate duce neîmplinirea. O carte nu despre viața idilică de la țară, din trecut, așa cum și-o imaginează idealiștii, ci despre viața dură și brutală a țăranului într-un sat din Câmpia Transilvaniei, cu blesteme, certuri, ură pentru pământ etc.

O carte bună. Totuși nu înțeleg de este catalogată drept roman? Nu este un roman, este un volum care cuprinde mai multe povestiri scurte fără legătură între ele. Multe povestiri și multe personaje trăind sub același cer: cerul României comuniste.Treizeci și patru de povestiri care ne poartă de la instaurarea comunismului, cu luptătorii din munți, depărtările în Bărăgan, desființarea Bisericii Greco-Catolice și a multor mănăstiri ortodoxe sau teroarea de la Pitești, până la cruntul regim din anii '80 cu al său cult al personalității, raționalizarea alimentelor, avorturile clandestine și, în fine, revoluția din '89, Piața Universității, mineriadele. Deși numele personajelor au fost schimbate, îi vom recunoaște cu ușurință pe Bodnarenco, Țurcanu, Nicolae Mărgineanu, Ceaușescu, maica Veronica de la Vladimirești, Iliescu, Petre Roman, Călin Nemeș, Ion Petru Culianu și alții. Cei familiarizați cu istoria comunismului din România vor recunoaște și sursele din care s-a inspirat autoarea în redactarea povestirilor.

O carte bunicică/bună, merită citită, dar nu știu dacă aș recomanda-o cuiva care se apropie pentru prima dată de literatura coreeană. Mi-a plăcut foarte mult prima parte, încă de la început am simțit că romanul are potențial: ni se povestește viața micuței Bari, a șaptea fiică a unei familii coreene în anii de cumplită foamete care au devastat Coreea de Nord în anii '90. Statutul de proscris, traversările ilegale în China, traficul de carne vie, exploatare sexuală, lume interlopă, imigranți/refugiați, munca la negru, elemente fantastice (micuța Bari este urmașa unei familii de șamani) - totul sună foarte promițător. Doar că a doua parte a romanului, când Bari ajunge clandestin în Anglia, cam scârțâie: elementele de supranatural apar tot mai des, iar autorul dă senzația că se chinuie să își încheie propriul roman. Finalul e scăldat de-a binelea: se încheie ex abrupto când Bari are 21 de ani. Sunt foarte multe teme cu potențial în acest roman, însă tratate superficial în partea a doua... Cu toate acestea, cred că merită citită această carte.