Minima moralia. Elemente pentru o etica a intervalului

Singura autoritate pe care constiinta individuala nu si-o pune niciodata sau aproape niciodata la indoiala e autoritatea morala. Capacitatea de a distinge intre bine si rau, intre viciu si virtute, dreptate si nedreptate pare a fi la indemana tuturor. In materie de etica, functionam constant printr-o nedemolabila autocomplezenta. Traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L'enfer c'est les autres - parem a concede cu totii. Prin urmare, le paradis c'est nous-memes. - Andrei Plesu


Fragment din cartea "Minima moralia" de Andrei Plesu:

"In greceste, termenul ethos din care s-a alcatuit denumirea tarzie a "eticii" insemna, intre altele, locuinta. Componenta spatiala si arhitecturala pe care acest termen o implica e esentiala, din punctul nostru de vedere, pentru intelegerea adecvata a legii morale. Caci legea morala e abordata in chip potrivit cand e privita nu ca o verticala unidimensionala sau ca un reper punctual, ci ca desfasurare a verticalei sau ca iradiere a punctului. Legea morala nu se naste din confruntarea statica a omului individual cu "imperativul categoric" al ordinii supreme. E nevoie ca ordinea suprema sa intre in miscare, sa produca, prin alunecarea ei peste lume, un spatiu elastic, fata de care legea sa se comporte simultan ca axa si ca hotar limitativ: acesta e spatiul dezbaterii etice. Si e mai important sa resimti eticul ca pe o intindere in care sa te poti inscrie printr-o libera evolutie decat ca pe un ordin juridic care te fixeaza intr-o pura supunere. Legea morala e teritoriul in cuprinsul caruia omul incearca sa se adapteze la absolut, intr-un efort simetric cu tentativa absolutului de a se adapta la umanitate. Intre o umanitate marginita la propria ei conditie si un absolut inflexibil nu se poate naste spatiul moral, ca spatiu al minimei acomodari existentiale. Spatiul acesta e, asadar, o colaborare a maximei aspiratii umane cu maxima ingaduinta a absolutului. El uneste cel mai inalt punct al lumii cu cel mai de jos punct al geografiilor superioare. Numai in zona de contact dintre aceste doua puncte lumea poate fi, cu adevarat, locuita. Iar etica e amenajarea lumii in vederea locuirii ei, e intemeierea unui spatiu in care sufletul sa se poata simti ca si cum ar fi acasa. Conduita morala nu e, in acest context, decat forma superioara a acelei "locuiri" (Wohnen), in care Heidegger vedea destinul pamantesc al omului."