Fragment din cartea "Sotia pierduta" de Alyson Richman:

"Tata. Un costum gri. Ochelari sparti, ridicati pe frunte. Capul lui chel si ridurile din jurul ochilor. Tine in mainile lui fine o carte pe care mi-a citit-o pe cand eram copil: Povestea lui Otesanek.
Mama. Poarta un costum negru cu nasturi aurii. In jurul gatului are un sirag lung de perle. In maini tine o cutie cu fotografii. Inauntru este o poza cu mine de cand eram mic calare pe un cal in Karlovy Vary si fotografia mea de la Bar Mitva. M-am intrebat intotdeauna daca a pus-o si pe cea cu mine si Lenka, dupa nunta, alaturi de celelalte fotografii ale familiei noastre, in acea cutie.
Veruska. Invaluita in tafta stacojie. Cu ochi intunecati si stralucitori. Duce intotdeauna ceva ce nu prea pot deslusi. Pe hartie sunt niste insemne si nu imi dau seama daca este scris ceva sau sunt desene. In unele dimineti sunt convins ca este un carnet de dans, cu cateva nume scrise deasupra. Alteori, imi zic ca este un bloc de desen mic, plin cu studii pentru unul dintre tablourile ei. De fiecare data cand ma viziteaza ii privesc fata alba fara riduri si vreau sa ma intind spre ea si sa ii vorbesc.
Veruska, sora mea, dansand si razand pe holurile apartamentului nostru intesat de carti, cu poalele rochiei ridicate deasupra genunchilor.
In multe nopti albe m-am intrebat daca ar trebui sa ii strig. Dar m-am temut intotdeauna ca m-ar putea auzi copiii sau poate chiar Amalia, oricat de intelegatoare ar fi - si isi vor face griji ca, in cele din urma, imi pierdusem mintile.
Dar nu conta. Nu aveam nevoie de cuvinte. Tocmai pentru ca aproape niciodata nu trebuie sa comunici prin cuvinte atunci cand esti bantuit. De fiecare data cand eram vizitat de familia mea, stiam ca vor reveni. Singura exceptie s-a petrecut cu doua zile inainte de nunta lui Jason. Atunci am simtit ca veneau pentru ultima oara.
Mi-am dat seama ca era ultima lor vizita pentru ca atunci cand si-au facut aparitia zambeau cu totii. Chiar si ochii surioarei mele agitate straluceau. M-am asezat pe pat, cu pijamalele ude de transpiratia unui om batran si i-am cercetat pentru o ultima oara.
Tata si-a pus ochelarii pe nas si am vazut ca nu mai erau sparti. Mama si-a deschis cutia: deasupra era fotografia noastra de grup de la nunta, cu Lenka mireasa, radianta. Iar VeruSka si-a intors hartia si mi-a aratat desenul a doua maini impreunate.
Ma ridic ca sa ii ating. Intr-atat imi par de reali, raspandind lumina acolo, in mijlocul noptii. Sunt mai batran acum decat este tata ca fantoma - asta ma socheaza profund, cand imi intind mana ca sa il ating.
Cum poate fi un fiu mai batran decat fantoma tatalui sau? Cum poate inca o mama sa isi consoleze fiul mosneag din mormantul ei de apa? Si cum poate o sora iubita sa isi ierte fratele, cand el a dezamagit-o atat de profund? Tremur convulsiv, intrebandu-ma daca aceasta vizita este un semn ca urmeaza sa mor.
Incerc sa ma ridic, cu mainile inca intinse, pasind cu picioarele tremurande spre ei.
Imi amintesc sunetul bufniturii atunci cand trupul meu a cazut pe covor. Imi amintesc vag sunetul usii deschizandu-se, pasii greoi ai fiului meu indreptandu-se spre mine si senzatia bratelor lui tragand in sus de mine.
- Tata! sopteste. Esti bine?
Ii spun ca da. Cer un pahar cu apa si ma lasa ca sa mi-l aduca. Nu imi amintesc cand s-a intors, dar cand imi deschid ochii, paharul cu apa este acolo.
Am visat ca nu fiul meu ma pusese la loc in pat, ci cei trei membri ai familiei mele. Ca se stransesera in jurul meu si ma ridicasera pe saltea, trasesera cuverturile si ma adormisera la loc.
Am stiut atunci ca, daca vreunul dintre ei ma va mai vizita din nou vreodata, nu va mai fi intr-o noapte de insomnie. Ca va fi la fel ca atunci cand apare Lenka... in visele mele."