Pe zi ce trece imi dau seama ca Morometii – ultimul capitol nu este o carte. E altceva. E o chestie, o tarasenie cum spun silistenii, un text de sine statator aparut nu se stie cum in jurul unor uimiri si ganduri provocate de amintirile celor care cred ca l-au cunoscut candva pe Marin Preda. Initial, am vrut sa adun ultimele imagini si marturii ale lumii lui Moromete, dar nu mi-a iesit ce voiam. Initial, am vrut sa ma retrag si sa-i las pe altii sa vorbeasca, dar tare ma tem ca nu am facut decat sa ies si mai mult in evidenta, aparand neinspirat ca acel turist natang care strica un superb si irepetabil cadru de film, din graba, nestiinta sau neatentie.